Luminiţa-Anda MANDACHE

Acesta nu este un eseu antigătit. Românce, italience, americane – femei cu meserii, idei, ani de muncă în spinare și multă practică în rolul lor de „femei“ –, știau toate, pe de rost, că indiferent de carieră, înclinații, interes sau pasiuni, eu trebuie să fiu o „gospodină“. Cine face sarmalele? Cine hrănește, după nuntă, odraslele mamelor preocupate de talentul nostru culinar? Cine spală vasele? Dar șosetele?

n apartamentul în care locuiesc, proprietarul aduce o dată pe săptămînă o fată de la periferie să se ocupe de curăţenia generală a casei. El are 31 de ani, dar exerciţiul ordinii e bine prezervat. Ea are 28 de ani şi trei copii,  însă îi vorbeşte lui cu Seu, adică „Nenea“.

Mă trezesc înainte de deşteptătorul lui Nokia 2310, modelul antifurt de care sînt tare mîndră. În dimineaţa asta îmi simt corpul greu, precum o piatră. Aştept să sune de 6,30, însă şi el se lasă aşteptat în ţara în care timpul pare să curgă urmînd alte legi.

Laşi favela în spate, cu copiii ei desculţi pe stradă, groapa de gunoi, casele mici din cărămidă, hainele puse la uscat pe garduri pricăjite de lemn. De partea celalaltă a gardului înalt cresc 40 de copii care învaţă engleză de la 2 ani şi pînă la 8 ajung să o vorbească cu un accent perfect american.

a periferie sau la centru, în Brazilia, familia e la loc de cinste. Nouă, antropologilor, ne place să numim asta parte din cultură. În contextul unei sărăcii mereu problematice, familia e singura şi cea mai stabilă strategie de a te menţine la suprafaţă.

Mă pregătesc de cu seară pentru al doilea drum la Poliţia Federală, cu sîrgul şi disciplina unui elev conştiincios: îmi verific actele de trei ori, în sacoşă adaug o banană şi un pachet de biscuiţi. Iau şi o carte, alegerea e grea. Mă decid. Ziua începe devreme.

În Brazilia totul e mare, aflu de la o prietenă. În shopping center abia găseşti cercei mici ca aceia pe care îi port eu. Modelul de frumuseţe e şi el altul. Se poartă picioare mari, groase, şi perechi de fese explozive. Părul lung, cerceii lungi, hainele scurte.

Pe 27 noiembrie, în Statele Unite s-a sărbătorit Ziua Recunoştinţei – Thanksgiving Day; recunoştinţa pentru recolta de peste an, amintind de vremurile preindustriale, în care economia consta în primul rînd în agricultura locală. Pentru mulţi americani, Thanksgiving Day e sărbătoarea care înseamnă mai mult decît Crăciunul.

Îmi amintesc de teama primei mele colege de casă în Statele Unite, ca nu carecumva să-i iasă cîinele pe stradă, pentru că l-ar fi pierdut. Totuşi, din puţinele mele cunoştinţe despre animale, un cîine îşi găseşte mai tot timpul drumul spre casă. Astăzi însă, cîinii-animale de companie par uneori să-şi fi pierdut din instincte.

Educaţia s-a transformat de mult în produs vandabil şi comercializabil şi, din păcate, afirmaţia în sine nu mai este de mult o noutate. Cum se măsoară însă "rentabilitatea" investiţiei în educaţie este altă poveste. Am căutat un potenţial răspuns despre cum este văzută educaţia azi, intr-un campus belgian.

O călătorie în Chile e cu atît mai plină de suspans şi savoare cu cît se aşază mai aproape de zilele importante din an, sărbătorile religioase sau Ziua Naţională, care are loc pe 18 septembrie şi la care am avut şansa să particip, alături de cîţiva prieteni chilieni şi familiile lor.

Nimic nou pe frontul de Est – doar nişte dilema... –     Dilemele generaţiei mele sînt foarte diferite de cele ale generaţiilor trecute şi cu siguranţă foarte diferite de cele pe care le vor avea copiii noştri. Dacă bunicii mei aveau de ales între a trăi în provincie sau la oraş, noi trebuie să alegem ţara. Ei au „ales“ o dată pentru noi. Noi vom alege cu adevărat pentru copiii noştri şi tot aşa...