Que horas ela volta?
– sau despre schimbări structurale în mişcare –
„Cînd ei îţi oferă ceva ce-i al lor, nu trebuie să accepţi. Ei o spun aşa… din educaţie. Pentru că ştiu că tu nu vei accepta“, i se adresează angajata în casă, Val, fetei sale Jessica, venită din interior să petreacă cîteva zile cu mama „în casa stăpînilor“, pentru admiterea la facultate. Replica aceasta, împreună cu alte două ore de film, au reuşit să pună în imagini aspecte ale şocului meu cultural în Brazilia de nord-est. Prin Que horas ela volta? sau La ce oră se întoarce ea?, în limba română, între sala de cinema şi exterior nu mai există nici o uşă.
Brazilia este o ţară cu o democraţie foarte tînără. Noua Constituţie, urmînd regimului militar, a luat naştere în 1988 şi, odată cu ea, şi democraţia pe stil brazilian. Odată cu Guvernul Lula (Luiz Inacio Lula da Silva) şi continuînd cu cel al Dilmei Rousseff, Brazilia a pus treptat în practică o serie de măsuri – politici, programe, reforme instituţionale – care să producă incluziunea socială a categoriilor de cetăţeni care au avut de pierdut secole de-a rîndul: negrii, grupurile din descendenţa unor populaţii locale, plus cei venind dintr-un mediu cu o sărăcie moştenită de secole. Desigur, rezultatele nu au cum să vină peste noapte şi să schimbe radical o situaţie creată cu cinci sute de ani în urmă şi construită constant de atunci. Comparaţiile cu Europa, în privinţa acestor politici de incluziune socială, nu îşi au locul, în caz că vă gîndeaţi deja la o serie de măsuri asemănătoare de acasă. Epoca colonială a avut un efect atît de puternic în construirea unor categorii sociale, încît rezultatele sale se păstrează foarte bine pînă astăzi.
În Fortaleza, al cincilea cel mai inegal oraş din lume şi al optulea cel mai violent, segregarea e cel mai crud act de violenţă zilnică. În centru, de-a lungul litoralului cu plaja exotică, ai pistă de biciclete şi clădiri luxoase, cu plante care mai de care mai vii şi mai impresionante. În ele locuieşte adesea o clasă medie şi înaltă, albă, care se bucură zi de zi de mîna de lucru ieftină de la periferie pentru a-şi asigura confortul într-o relaţie de simbioză-parazitism. În apartamentul în care locuiesc, proprietarul aduce o dată pe săptămînă o fată de la periferie să se ocupe de curăţenia generală a casei. El are 31 de ani, dar exerciţiul ordinii e bine prezervat. Ea are 28 de ani şi trei copii, însă îi vorbeşte lui cu Seu, adică „Nenea“. Nenea îi arată colţurile cu praf şi cum vrea să îi fie spălată baia. El mi se laudă: „O tratez foarte bine, stau cu ea la o cafea, o întreb de familie“. De parcă ar fi un bonus la salariu. Un prieten ne povesteşte despre cum, odată, şi-a invitat empregada domestica – femeia în casă – la o bere. Fără lucru, doar o bere şi o conversaţie ca între prieteni. Un vecin a trecut în vizită şi, văzînd femeia în altă parte decît la bucătărie sau la baie, i s-a adresat prietenului său: „Poţi să mi-o împrumuţi şi mie pe Fulana astăzi? Am nevoie să îmi facă curăţenie în casă“.
Fulana e echivalentul lui Icsuleasca din română. Fulana este mîna invizibilă care alcătuieşte piaţa neagră fără de care oraşele precum Fortaleza nu ar exista. În antropologie, cercetătorii au arătat, din anii ’70 încoace, cum economia formală e susţinută de cea informală, de mîna cu adevărat invizibilă care susţine economia marilor oraşe. Studiile despre vînzătorii ambulanţi, şoferii de taxi, marile pieţe de fructe şi legume care aprovizionează frigiderele marilor restaurante şi despre alte îndeletniciri urbane sînt o dovadă a importanţei economiei informale care există pentru a legitima economia „formală“. În The real economy of Zaire. The contributions of smuggling and other unofficial activities to national wealth, un volum coordonat de Janet MacGaffey, autorii atrag atenţia asupra faptului că economia reală a unei ţări este aceea care reuşeşte să aproximeze şi să ţină cont de toate practicile economice din locul respectiv.
Val este Fulana din întîmplarea povestită de amicul brazilian, şi nu doar un caz singular, ci o categorie socială în sine. Frazele din filmul Annei Muylaert sînt şi ele rupte din realitate. Ca antropolog, obişnuiesc să mă uit la filme atentă la aspectul etnografic. „Ei sînt parte din familie, sînt ca la ei acasă aici“, îmi spunea o prietenă din aceeaşi clasă albă medie, invitîndu-mă la casa ei de la „munte“, în afara oraşului, cu referire la o familie care se îngrijeşte de casa ei. „Ei“ sînt parte din familie atît de mult încît ocupă doar grădina din spate a casei şi mănîncă pe masa de serviciu, niciodată la masa „stăpînului“. În Que horas ela volta?, stăpîna casei o primeşte pe Val cu bucurie cînd află că fata ei va veni pentru cîteva zile în Sao Paulo: „Clar, doar sîntem o familie“. Jessica, fata lui Val, e parte din familie, însă nu poate mînca la masa „stăpînilor“, nu le poate mînca mîncarea, iar cînd situaţia se complică nu are voie să depăşească pragul bucătăriei din casă.
Val, angajata în casă de-o viaţă, îi face cadou stăpînei un set pentru cafea: farfurii şi căniţe albe şi negre amestecate. Val priveşte cutia admirativ: „E modern, alb amestecat cu negru, aşa trebuie să fie“. Din 1988, tot aşa trebuie să fie: alb amestecat cu negru. Din nefericire însă, albul încă mai e culoarea cîştigătoare printre politicieni, doctori, ingineri, avocaţi şi universitari. La periferie domină negrul sau gălbuiul palid, uscat de soare, al populaţiilor locale din Ceara. Capitalul are însă o voce mai puternică decît culoarea, pentru că relaţia de putere dintre colonizat şi colonizator se reproduce urmînd modelul oprimat-opresor gîndit de Paulo Freire. Oprimaţii ajung să fie opresori la rîndul lor, iar modelul se reproduce cu succes.
E greu de imaginat cum se poate gîndi o democraţie de tip american sau european într-un asemenea context, şi încă mai absurdă e ideea celor care înţeleg democraţia ca pe un model politic de referinţă universală care poate fi exportat de la un continent la altul, fără a ţine seama de trecutul şi de istoria locului respectiv. Nu întîmplător, Brazilia este una dintre puţinele ţări din America Latină care e încă neîmpăcată cu trecutul său. Poţi să mergi mai departe atunci cînd nu te-ai împăcat cu trecutul? Comisia Adevărului, care avea ca scop documentarea crimelor şi dispariţiilor din perioada regimului militar din 1965 pînă în 1985, e departe de a-şi îndeplini misiunea. Legea din 1978, care le acordă imunitate politică liderilor din perioada regimului dictatorial, stă încă în picioare. Opresorii din trecut sînt liderii politici de azi, iar transferul de putere se face urmînd legile vechi ale trecutului. Vă sună familiar?
Cînd echilibrul de putere ameninţă să se rupă, realitatea arată din nou ca în Que horas ela volta?: clasa aflată la putere se sperie sau îşi continuă somnul pînă la ora 11, cu crize intermitente de depresie, plînge şi cere isteric ca vechile valori să nu fie uitate: „Jessica, ascult-o pe mama ta!“, îi strigă stăpîna Jessicăi, care se joacă în piscină alături de fiul ei. În acelaşi mod în care trecutul este anulat sau trecut sub tăcere în Brazilia, filmul e înţeles de unii brazilieni ca o producţie de artă şi afecte. Realitatea merge însă departe de artă şi afecte, iar în spatele premiilor, în Brazilia filmul a pus degetul pe rană şi a dat naştere unor polemici usturătoare pe teme de politică, rasă şi politici de gen. Motivul pentru care filmul Annei Muylaert face vîlvă e tocmai acela că, aşa cum îmi spunea un prieten brazilian, e foarte greu de văzut pentru că reproduce prea fidel o realitate pe care unii preferă să o vadă „ca pe un film şi punct“.
Luminiţa-Anda Mandache este antropolog şi face o cercetare de teren în Brazilia. Textul face parte dintr-o serie de articole în care autoarea îşi povesteşte experienţele din această ţară.
