Mai uman decît umanul?

E puţin după ora prînzului cînd telefonul sună şi-i răspund unei prietene care trebuie că era în pauza de masă (de la jobul ei foarte solicitant). Mă bucur de telefon, însă îi aud vocea precipitîndu-se, prevestind ceva şocant. „Lumi, am un şoc“... de asta îmi dădusem seama. „eu“... – continuă prietena mea – „...cîine...“ După care a urmat o pauză lungă. În momentul respectiv, conexiunea proastă, reţeaua, clădirea veche în care stau – toate au trunchiat mesajul. Telefonul fără fir mi-a transmis, de fapt, că se întîmplase ceva rău cu cîinele prietenei mele, iar pauza nu făcea decît să-mi confirme „tragedia“ anunţată. Aşa că am tăcut, tăcea şi ea. Ştiind cît de mult însemnase (deja la trecut în mintea mea) Milo pentru ea, mă şi gîndeam cum să mă îmbrac mai repede, să iau un taxi şi s-o întîmpin cu un pachet de şerveţele şi o îmbrăţişare.

Conexiunea revenind la normal, am reuşit însă să prind întregul mesaj: „Voi mai avea încă un cîine... mă simt ca şi cum aş fi a doua oară însărcinată. Însă de data asta e o surpriză.“

Deci Milo urma să aibă o surioară, iar surpriza era şocul veştii că familia se măreşte.

Din acel moment, instinctul construirii cuibului (din engleză, nesting instinct) s-a pus în mişcare. O lesă nouă, mîncare nouă ca pentru un pui şi restul infrastructurii gata să susţină doi „copii“, în loc de unul, în acelaşi spaţiu. Prima zi de coabitare a fost un stres şi o surpriză. Lucrurile au început să capete formă şi ceva mai multă ordine în clipa în care Radu, prietenul Soniei, a primit sarcina de a se ocupa de „fată“. „Băiatul“ rămînea la ea, iar „fata“, de cîteva ori pe săptămînă, schimba domiciliul. Pentru un tînăr cuplu, cu o viaţă agitată de lucrul intens într-o corporaţie, viaţa a devenit, în scurt timp, şi mai aglomerată.

Dresaj de cîteva ori pe săptămînă după job, medici, plimbări pe rînd, în echipă şi împreună etc. Doi cîini costă, aşa că bugetul s-a restrîns pentru stăpîn care a fost nevoit să-şi taie din orele de sport de la sală, weekenduri la mare sau la munte, ca să nu mai vorbim de deja uitatele vacanţe lungi. „Trebuie să fac un efort acum să-i cresc cumva...“ După prima lecţie de dresaj, prietena îmi povestea că s-a simţit ca şi cum era prima zi de şcoală.

Mi-am întrebat prietena dacă nu-şi doreşte un copil: „De ce-aş vrea un copil cînd îi am pe ei doi?“ mi-a răspuns. Am simţit însă o îndoială în glas, am remarcat-o cu voce tare, iar Sonia nu m-a contrazis...

Primăvara trecută, un cuplu de prieteni din oraşul în care locuiesc, în Arizona, m-a rugat să am grijă de cei doi motani ai lor. În engleză cat-sitting sau dog-sitting înseamnă să locuieşti în casa cuiva, pentru a avea grijă de animalele sale, pe perioada cînd este plecat. Aşadar, pentru cîteva zile, am făcut şi eu cat sitting în casa prietenilor mei. Nu mi-am imaginat însă, de la bun început, că a te ocupa de două pisici poate însemna nu numai atenţie şi timp, cît şi presiune din partea stăpînilor. Concret, asta a însemnat să le hrănesc pe rînd, la fiecare patru ore, cu un regim relativ diferit şi să le dau, tot în proporţii diferite, pastile cu vitamine, după instrucţiunile stricte scrise pe o pagină A4. În afară de a avea grijă de ele, am corespondat, de cîteva ori pe zi, cu stăpîna-mamă care, pentru liniştea ei, avea nevoie de poze cu micuţii de acasă, cel puţin o dată pe zi. După vacanţă, într-o după-amiază la grătar, mi-am întrebat prietenii în cauză dacă nu şi-ar dori un copil (amîndoi avînd peste 35 de ani). Răspunsul nu m-a uimit, ţinînd cont că ambii sînt ceea ce în Statele Unite ai numi, fără falsă ironie însă, membri New Age. Mi-au spus un „nu“ categoric. De ce? Pentru că... „population boom, too many poor kids in the world, climate change...“ etc. etc.

Dintre colegii şi prietenii mei din Statele Unite mai mult de jumătate au un animal de companie iar tratamentul lui nu diferă mult de cel al cuplurilor de mai sus. El alternează cu stăpînul „single“ care îşi transformă animalul de companie într-un furnizor şi destinaţie, în acelaşi timp, de afecţiune. Cîinele există pentru a te face fericit, pentru „a da din coadă“, pentru a se aduna la picioarele tale ca un ghem de blană, cînd ţi-e rece, şi pentru a oferi iubirea necondiţionată pe care crezi că nu poţi s-o primeşti, în aceeaşi măsură, într-o lume reală, de la un om.

Îmi amintesc de teama primei mele colege de casă în Statele Unite, ca nu carecumva să-i iasă cîinele pe stradă, pentru că l-ar fi pierdut. Totuşi, din puţinele mele cunoştinţe despre animale (părinţii mei au avut mereu cîte un cîine), un cîine îşi găseşte mai tot timpul drumul spre casă. Astăzi însă, cîinii-animale de companie par uneori să-şi fi pierdut din instincte. Domesticirea completă le-a retezat unora chiar şi instinctele spontane la care te poţi aştepta din partea unui animal. Devin jucării cu viaţă. Mare mi-a fost uimirea să intru într-un magazin de animale – mai mare decît multe dintre supermarketurile din centrul Bucureştiului – în perioada Halloween-ului. Un raion întreg de hăinuţe pe mărimi pentru animale care „vor“(?) să-şi schimbe pentru o noapte poziţia în rang şi să devină lei, pinguini, crocodili, zebre sau chiar balerine.

Deşi din colţuri diferite ale lumii, cele două exemple pe care le-am creionat duc cu gîndul la aceleaşi întrebări: care mai e rolul animalelor de companie pentru tinerii de azi? Bubico nu mai e al unei doamne grase, fără nepoţi, cu tabieturi obsesive şi prieteni puţini. Bubico de azi are cel puţin două roluri. Pentru un cuplu, el tinde să fie pasul „de dinainte de pasul cel mare“, ca în primul exemplu din acest articol, pe principiul „azi un cîine, mîine un copil“. Testul animalului de companie devine astfel un tur de forţă: dacă ne putem împărţi sarcinile domestice în jurul unui animal de companie, atunci ne descurcăm (în teorie) şi la drum lung. Pentru tinerii carierişti, motivele sînt altele: pe lîngă trista lipsă de afecţiune, există şi o exagerată grijă pentru sine, traductibilă în expresii de genul „nu pot renunţa la stilul de viaţă actual“ sau „n-aş mai avea timp să scriu o carte“. De parcă cariera ar exclude din start ideea unui copil sau combinaţia copil plus animal de companie. Angajamentul cu jumătatea de măsură – viaţă part-time şi job full-time – sînt simptome ale unei societăţi occidentale în care femeia nu poate fi mamă şi soţie cu carieră de succes, în care viaţa de familie a devenit desuetă şi teama de angajament faţă de partener, o nouă viaţă sau chiar propriul corp devin o realitate care tinde să înlocuiască excepţia.

În antropologie distincţia uman vs non-uman a umplut mii de pagini şi continuă să se extindă fără graniţe. Însă în ce societate trăim, atunci cînd, încercînd să explici cuiva că la tine în ogradă cîinele stă în cuşcă, nu intră în casă şi nu-ţi doarme pe pernă, primeşti ca răspuns o privire ţintită acuzator asupra ta, o privire care vrea să spună că fix în acel moment ai devenit mai puţin om? 

Luminiţa-Anda Mandache este antropolog.