Copilărie în oraşul centru al bucuriei

Am transpirat după nici zece minute de mers pe jos. E după-amiază, însă soarele loveşte, cumva ca să se răzbune pe minutele de răcoare de care am avut parte noaptea trecută, cînd a plouat să spargă geamurile. Acum, na, plătiţi pentru momentele alea de vînt care mai că au clătinat zgîrie-norii din cărămidă, cu tot cu geamurile lor rulante şi pereţii din faianţă. Locuinţele servesc înainte de toate unui scop funcţional, dar dacă vizitezi deja cîteva la rînd, începi să înţelegi cîte ceva şi cum despre ordinea socială din locul respectiv: despre cine face curăţenie în casă, cînd, unde, şi despre o ierarhie veche, iar în nord-estul brazilian, o inegalitate nemutată cu secolele. 

În Fortaleza bucătăriile din apartamentele de pe coastă au toate o prelungire spre o „baie de serviciu“. E, de fapt, o extindere spre un spaţiu „de serviciu“ unde zac o maşină de spălat, rufe întinse din tavan şi cîrpe vechi, produse de curăţat. Este spaţiul femeii care vine cel puţin o dată pe săptămînă pentru o zi de lucru;

este, în general, o femeie cu o vîrstă între 20 şi 50 de ani, cu piele măslinie, picioare musculoase, zîmbet larg şi o portugheză uneori greu de descifrat. Dacă o întrebi îţi spune poveşti despre o lume atît de aproape de casa ta, totuşi atît de departe de realitatea ta de zi cu zi. Pentru 80 sau 100 de reali (90 sau 110 lei în bani româneşti), o zi întreagă face curăţenia aceea de primăvară sau de toamnă de la noi. În multe case, mai ales cele cu copii, găteşte şi trebăluieşte o zi întreagă. La rîndul ei, şi ea are copii, cel puţin doi, de care are grijă mama sau vreo soră într-un cartier îndepărtat precum Palmeiras. În astfel de familii de clasă medie,

poartă uniformă. În Brazilia de nord-est ascensiunea socială şi clasa sînt mereu marcate prin prezenţa unei astfel de femei în casă, pe care sistemul politic, clientelismul şi inegalităţile structurale, de secole, le menţin pe aceleaşi poziţii. Clientelismul şi paternalismul sînt pe alocuri vii, ca acum două sute de ani. Am cunoscut bătrîni servitori care îşi privesc stăpînii cu umilinţă şi recunoştinţă. Într-unul dintre satele de pe coastă, un cătun de pescari invadaţi temporar de turiştii din oraş, am întîlnit un pescar de vreo 70 de ani care îmi vorbea cu umilinţă şi speranţă despre părinţii lui: un cuplu de oraş cu cel puţin douăzeci de ani mai tînăr decît el. Seu Zeze are grijă de casa lor de vacanţă, fetele lui fac curat în casa mică, dar dichisită a cuplului, cumpără peşte direct de la pescari pentru ei, gătesc şi spală vasele după fiecare invitat, iar în schimb, cuplul de orăşeni cu stare plăteşte lunar medicamentele moşului, plus o sumă fixă de bani pentru întreţinerea casei. Spre interior, în Guaramiranga, singura oază de răcoare de pe lîngă Fortaleza, am întîlnit o familie care locuia de cînd lumea pe o fostă plantaţie de cafea. Plantaţia şi moşia au fost vîndute şi parcelate acum. Noii proprietari sînt azi doctori, avocaţi şi politicieni de prin partea locului, care şi-au construit, în locul fostelor case coloniale, altele mai solide şi mai condiţionate. De ele se ocupă acum familiile „anexă“ care trăiesc în casele foştilor sclavi, pe acelaşi pămînt cu alţi stăpîni, moştenind pe umeri sarcina inegalităţii seculare. Între stăpîn şi supus există, însă, un respect reciproc: stăpînul plăteşte şi stimează munca omului înnobilat prin munca terestră. Supusul se simte datornic celui care are bunătatea de a-i ţine copiii în şcoală, îl primeşte în casa lui – dar nu şi la masa lui – şi se îngrijeşte ca el să nu ducă lipsă de nimic. 

vin în microbuze pline ochi de la marginea oraşului sau dinspre oraşele mici din interior şi petrec adesea cîte două ore sau mai mult pînă la casa lui „seu Luisinho“ sau „dona Clara“. Dimineaţa, pe la 7, le văd uneori năduşind, în papucii Havaiana, cu cîte o pungă mică de plastic în mînă, care cel mai adesea ascunde cartela de autobuz, un tricou de schimb şi o sticlă cu apă. Seara pornesc la drumul invers. Transportul public pătrunde prin venele cele mai adînci şi măruntaiele cele mai ascunse ale oraşului: în cursul săptămînii, adună la prima oră periferia şi o mută spre centru. Drept urmare, între orele 6 şi 8 sînt mai multe autobuze pe aceeaşi linie. Ele se răresc cîtă vreme lumea e la muncă şi se înteţesc iar pe la ora 5 sau 6, cînd periferia se întoarce acasă la familiile numeroase. Duminica e pustiu: e ziua de mers la biserică şi de stat cu familia, periferia e, fără voia ei, izolată. Îmi amintesc clar zecile de minute în care am stat în soarele după-amiezii aşteptînd vreo urmă de autobuz duminica, pentru ca apoi un taximetrist să mă anunţe că „duminica nu sînt autobuze pe-aici“, sperînd că poate păcăli o

pierdută. Industrializarea din secolul trecut, împreună cu economia orientată spre turism a acestui început de secol, au făcut ca dezvoltarea oraşului să fie una haotică şi inegală, care a adîncit inegalităţile moştenite din epoca colonială. Prefectura numeşte Fortaleza de azi „oraşul centru al bucuriei“, „a cidade sede da alegria“, într-o încercare de a atrage turişti momiţi deja anul trecut odată cu Cupa Mondială. Cu toate că în cifre Fortaleza are o populaţie de aproape un milion de locuitori, dacă te amesteci puţin cu elita economică, înţelegi rapid că oraşul celor de sus e, de fapt, un fel de sat mai mare: toată lumea cunoaşte pe toată lumea. Fortaleza este un oraş care pare azi să încerce să se pună pe picioare, dar, aşa cum e de aşteptat, „vrem schimbare, dar una care să nu ne afecteze“, un fel de

local. Ca exemplu, în protestele de la începutul anului pentru demiterea din funcţie a preşedintei, unul dintre argumentele clasei medii împotriva politicilor sociale gen Bolsa Familia, care mi-a ajuns la urechi, suna în felul următor: „din pricina Bolsei Familia, faxineira mea îmi cere să o plătesc mai mult, cu Bolsa Familia săracii nu mai muncesc acum“… Şi astea sînt momentele în care înţelegi că la nivel de oraş e greu să faci politici sociale cu o elită economică închegată, puţin numeroasă şi prezentă prin toate mediile înalte. 

Cu gîndurile astea în minte ajung în cele din urmă la şcoala privată la care predă logodnicul meu. Situată pe un deal care era, cu două decade în urmă, o dună de nisip, şcoala tronează peste un cartier cu vile impunătoare, gîndite de creionul unor arhitecţi bine educaţi şi păzite de firme de securitate privată. În faţa multora dintre casele mari vezi adesea cîte doi bărbaţi serioşi cu arme şi cuţite, de parcă războiul ar începe în clipa următoare. Pentru ca zona să se transforme într-un loc al elitei economice a oraşului, un loc din care vezi marea în toată splendoarea ei, dar şi zgîrie-norii luminaţi seara, sute de familii au fost dislocate spre interiorul oraşului pentru sume minime de bani. Dislocarea nu a fost însă completă, aşa că, pe ici, pe colo, mai nimereşti bucăţi de favelă. De la staţia de autobuz pînă la şcoală, de exemplu, treci printr-o favelă şi o groapă de gunoi. Dar, desigur, pe nimeni nu deranjează prea mult astfel de detalii, din moment ce locuitorii caselor mari nu folosesc mai niciodată transportul public.

La şcoala privată de pe deal, un vînt cald începe să bată spre cele două steaguri care încadrează intrarea alături de un jandarm, gardurile înalte de beton şi cîteva camere de filmat. Steagul american şi cel brazilian fîlfîie cu mîndrie şi fără griji în briza după-amiezii. Că doar e şcoală bilingvă şi mai toţi elevii au fost cel puţin o dată în Statele Unite. Odată cu poarta pe care ţi-o deschide un bărbat mărunt şi măsliniu, cu zîmbet larg, se deschide şi o altă lume. Laşi favela în spate, cu copiii ei desculţi pe stradă, groapa de gunoi, casele mici din cărămidă, hainele puse la uscat pe garduri pricăjite de lemn. De partea celalaltă a gardului înalt cresc 40 de copii care învaţă engleză de la 2 ani şi pînă la 8 ajung să o vorbească cu un accent perfect american. Ocupă şi se bucură de o casă imensă, unde trăiesc precum în casa lor: şcoala şi joaca trebuie îmbinate, dar, atenţie, e culturală treaba: „copiii brazilieni sînt mai energici şi nu trebuie să te aştepţi să fie educaţi ca într-o şcoală normală“, aud un sfat din partea unei învăţătoare. E normal ca ei să zburde în timp ce încerci să le predai, „e cultural, aşa sînt copiii brazilieni“. Mai greu e atunci cînd, după atelierul Lego, trebuie să îşi strîngă jucăriile: „eu nu fac asta nici acasă, nu vreau, nu adun nimic“. Azi e aniversarea unei eleve. Cei şapte colegi de clasă n-au stare la ora de engleză de după-amiază după porţiile dolofane de

(tort de ciocolată) primite la prînz. Ciocolata, soarele, oboseala şi copilăria îşi fac efectul într-un haos. În plus, fetele nu se pot gîndi decît la petrecerea de după şcoală: o plimbare cu limuzina în oraş, urmată de cîteva ore la spa. Cadoul mamei pentru fiica ei de 8 ani. 

Privesc spre mare şi mă întreb în gol dacă chiar îmi doresc copii... Ceasul a bătut ora cinci. Părinţii vin să îşi culeagă copiii de la şcoală. Mai zilele trecute aud că se văitau şcolii neînţelegînd pentru ce vacanţa de vară e atît de lungă. „O lună? Voi nu ştiţi cum e să-i ai acasă!“ – pe copii, desigur –, se plîngea un părinte amărît. Mă grăbesc, gîndindu-mă că a doua zi merg pe teren, în cartierul meu de la maginea oraşului, să cunosc în sfîrşit acel subcartier despre care lumea vorbeşte cu milă în glas. O prietenă face o colectă pentru familiile cele mai necăjite: „Copiii lor mănîncă Havaianas şi rod marginile mesei“, îmi spune ea, cu o lejeritate amară. Sper să putem ajunge acolo, totuşi. De cîteva săptămîni, conflictul între două grupuri de traficanţi s-a deschis, iar şirul răzbunărilor nu conteneşte. Logica e simplă: mi-ai omorît unul, îţi omor unul. Şi tot aşa. Între timp, mulţi părinţi au renunţat să îşi mai trimită copiii la şcoală. Le e frică de o

, un glonţ pierdut, şi stau izolaţi în case seara, după 6. Aşa cum stau adesea şi în week-end. Mai deunăzi, un prieten, un adolescent de aproape 20 de ani, mă întreba: „Şi cum e acolo în centru, la Beira Mar?“ (porţiune a plajei turistice din Fortaleza). Grea întrebare. „Nici eu nu mai ştiu… e… diferit…“

Luminiţa-Anda Mandache este antropolog şi face o cercetare de teren în Brazilia. Textul face parte dintr-o serie de articole în care autoarea îşi povesteşte experienţele din această ţară. 

Foto: L. Ribiero