Recunoştinţa mîncării de acasă
Pe 27 noiembrie, în Statele Unite s-a sărbătorit Ziua Recunoştinţei – Thanksgiving Day; recunoştinţa pentru recolta de peste an, amintind de vremurile preindustriale, în care economia consta în primul rînd în agricultura locală. Pentru mulţi americani, Thanksgiving Day e sărbătoarea care înseamnă mai mult decît Crăciunul, ca să nu vorbim despre Paşti. Google m-a întîmpinat de dimineaţă cu un curcan virtual. La NPR (National Public Radio) se vorbeşte deja de zile întregi despre reţete, curcani, mashed potatoes (piure), familie. Şi, mai ales, despre oferta largă de produse care ar trebui să mulţumească pe toată lumea, indiferent de ideologie: curcani crescuţi în aer liber, cartofi bio, pîine integrală şi, uite-aşa, să împăcăm etica, globalizarea şi vînzările, şi ne potolim şi foamea, eventual.
La cursul de nivel întîi pentru care sînt asistentă anul acesta – un curs de 140 de studenţi –, doar vreo 20 au venit în ajunul sărbătorii în sală şi, desigur, au venit cu speranţa că primesc cîteva puncte în plus drept recunoştinţă, cum se întîmplă, de fapt, an de an. Sălile sînt goale, studenţii „zboară“ acasă, studenţii internaţionali bîntuie în micile lor grupuri minoritare, prin puţinele locuri rămase deschise. Profesorii se vaită şi ei, la început de curs: „Şi pentru noi e sărbătoare, curcanul meu e deja în congelator“, iar secretarele îşi anunţă cele patru zile libere prin e-mail-uri cît mai scurte şi la obiect.
În oraşul în care locuiesc, supermarketurile sînt – multe dintre ele – deschise 24 de ore, însă Ziua Recunoştinţei e probabil una dintre cele cîteva zile pe an (nu mai mult de cinci) cînd magazinele sînt închise. Cînd le-am spus prietenilor mei despre duminicile în care totul e închis în Belgia – mai puţin magazinele imigranţilor africani – sau despre cum supermarketurile se închid pe la ora 8 seara în cursul săptămînii, mai că au coborît Europa de pe piedestalul culinar. În America, noul American dream e, după cum mi se confesează Danny, singura cunoştinţă de origine română de aici, „să te pensionezi în Europa“. Danny, plecat în Franţa în anii ’70, s-a stabilit în Statele Unite de ceva vreme şi are una dintre cele mai romantice cafenele de pe lîngă Universitatea din Arizona. Cu accent de Timişoara, îmi şopteşte că, da, „visul american nu mai e cum credeam noi... ca în anii ’70“, şi mai că ia în glumă felul în care americanii pun Europa pe un piedestal în tot ceea ce priveşte mîncarea. În orice supermarket ai să găseşti brînză franţuzească Brie, baguette dubios de elastică (am şi aflat de ce: deoarece conţine o substanţă folosită şi în fabricarea saltelelor de yoga), Italian olive oil (competiţie neloială faţă de producţia de măsline din California), Spanish sangria şi, mai ales, Belgian beer, unde adesea brandurile de pe raft sînt complet necunoscute belgienilor. Cu cît mai „autentic“, local, european, cu atît mai scump. Brandurile europene sînt la modă, mai ales printre democraţi, poate pentru că cei din urmă simpatizează politicile europene în materie de protecţie socială sau intervenţionism economic din partea statului.
Mîncarea e însă, de multe ori, o dovadă a felului în care cultura unui loc se schimbă. Meniul de la an la an pentru o sărbătoare „tradiţională“ e probabil singurul în măsură să cuprindă mişcările de gust economic, politic şi cultural. Anul ăsta avem curcan „bio“ pentru că ne pasă de mediu şi ne îngrijorăm din pricina încălzirii climatice. Cartofii sînt de la proiectul CSA (Community Supported Agriculture, sau, pe scurt, cooperativa agricolă locală), pentru că vrem economii de scală mică şi ne-am pierdut încrederea în corporaţii din industria alimentară deoarece „am descoperit“ online cum animalele sînt tratate „inuman“.
Meniul de Ziua Recunoştinţei rămîne însă „autentic“ american. Expresia în sine e un paradox, dacă ne gîndim la originea atît de variată a naţionalităţilor care contribuie la adjectivul „american“. Primul pe listă: curcanul. Curcanul şi Turcia, pentru că, în limba engleză, ţara şi pasărea poartă acelaşi nume. Şi, odată cu turcul sau curcanul – şi prima poveste despre de ce americanii numesc pasărea curcan cu acelaşi nume desemnat ţării Turcia. Lingviştii şi istoricii nu s-au pus încă de acord cu privire la povestea adevărată, însă un lucru e clar: are de-a face cu tîrgoveţii turci, care au adus pasărea în Anglia direct din sudul Africii, de unde a călătorit mai departe spre lumea nou descoperită. Curcanului venit în Americi îi stă cel mai bine în cuptor, unde intră alb şi mare, şi iese îmbrăcat într-o crustă maro, şi la fel de mare, dar ceva mai mîndru. Curcanului i se umple burta, înainte de intrarea în cuptor, cu amestecuri care mai de care mai variate: cîrnaţi cu condimente, cornbread (pîine din porumb), cîrnaţi-mere-nuci, iar combinaţiile variază de la un stat la altul, în funcţie de influenţele culturale regionale. După cum spuneam, curcanul tronează cu eleganţă în vîrful mesei. Alături îi stau cuminţi merişoarele din sosul roşu-vişiniu. Nu e curcan fără cranberry sauce; şi masa capătă culoare. Merişoarele au început să se vîndă la preţuri promoţionale, cu o lună înainte: stafidite, numai bune pentru granola gătită sîmbătă dimineaţă la cuptor, cu multă scorţişoară, proaspete, la pungă, pentru cei cu adevărat motivaţi să-şi gătească propriul sos, sau direct în clasica cutie de metal. Roşul sclipitor capătă curaj lîngă nuanţele de oranj, cu sclipiri maronii, de alături: sweet potatoes sau cartofi dulci gătiţi cu unt şi ornaţi cu nuci. Cartofii dulci sînt unele dintre primele legume domesticite în America Latină (în Peru) şi nu-i de mirare că au rămas o parte atît de importantă din alimentaţia Americilor. Alături stă şi piureul, aşa cum îl ştim noi. Diferenţa e culoarea şi gustul; piureul nostru e abia o analogie a mîncării mashed potatoes de acolo. Piureul din supermarketuri, cumpărat şi el la cutie de plastic şi încălzit la microunde, e aproape alb şi abia se aseamănă cu cel galben, pufos, mirosind a lapte şi cimbru, al bunicii mele.
Peste toate se aşază gravy: un sos din suc de carne, de culoare ciocolatie; gravy este, de fapt, sucul în care a fiert carnea, îngroşat cu făină şi alte ingrediente, care variază în funcţie de imaginaţia fiecăruia: ciocolată, ouă, smîntînă etc. Varietăţile de gravy se mută şi ele de la un stat la altul.
Meniul de Ziua Recunoştinţei e ca o oglindă pentru o ţară atît de diversificată cultural ca Statele Unite: sărat şi mult dulce, cartofi dulci din America Latină, curcanul adus din Anglia, cu secole în urmă, cartofii domesticiţi în America de Nord, sosuri care de care mai colorate şi mai variate, şi mult porumb, folosit şi el de americanii nativi, cu mult înainte venirii europenilor.
Precum Crăciunul nostru şi alte sărbători, Ziua Recunoştinţei e o sărbătoare în care mîncarea e prilej de bucurie şi împăcare. Cum mîncarea şi politica nu merg mereu mînă în mînă, jurnalista Amanda Marcotte scrie pe Alternet despre cele zece metode de a te descurca cu rudele de aripă dreptă (a se înţelege republicani), de sărbători. Pare să fie momentul acela de mulţumire, împăcare, în care democraţii şi republicanii îşi mulţumesc reciproc şi fals, decanul universităţii (care măreşte abuziv taxele an de an) le mulţumeşte studenţilor şi profesorilor (pentru că are şi de ce), iar prietenii şi familia se adună în jurul mesei şi mănîncă, şi mănîncă, şi mănîncă, pentru ca a doua zi să aibă de ce se văita.
Şi parcă mîncarea înseamnă mai mult cînd vine împreună cu prietenii şi familia, decît singură în frigider sau pe masa înconjurată de scaune goale. Mîncarea declanşează amintiri şi stări, şi produce ceea ce Julian Baggini numeşte „efectul madlenă“. Poate din pricina asta visez adesea la şniţelul bunicii, cu o crustă aurie şi mult cimbru, piureul ei cu lapte, orezul cu lapte din dimineaţa zilei de Crăciun, şi mi se par infinit mai bune decît orice curcan, merişoare şi gravy cu sau fără ciocolată. Ciorba de burtă vorbeşte despre bunica lucrînd vara la un restaurant plin ochi de turişti, fix la ieşirea din Neptun. Saramalele în foi de viţă, cu iaurt, înseamnă prînzul de duminică cu mama, bunica şi mătuşa. Iar supa cu găluşte: ce mai fericire! Supa cu găluşte înseamnă prînzuri de vară în apartamentul bunicii, de lîngă Poşta din Mangalia, urmate de siesta obligatorie, în patul imens şi alb. Sushi japonez, paste italiene carbonara, hamburgeri americani, empanadas chilenas, supa italiană minestrone, feijoada braziliană: oricît ar fi ele de bune, mie gustul şi mirosul nu-mi spun absolut nimic.
Luminiţa-Anda Mandache este antropolog.
Foto: wikimedia commons
