Final de drum în sertão

Mă trezesc înainte de deşteptătorul lui Nokia 2310, modelul antifurt de care sînt tare mîndră. În dimineaţa asta îmi simt corpul greu, precum o piatră. Aştept să sune de 6,30, însă şi el se lasă aşteptat în ţara în care timpul pare să curgă urmînd alte legi. 

Cafeaua seacă şi amară se răceşte singură pe masă. Trag de timp, dar nu e timp. E ora şapte şi e musai să mă urnesc. În staţie, sper ca autobuzul să întîrzie. O oră de viteză şi gropi trece – cu părul în vînt, între oboseală şi amorţeala unei dureri adînci şi sincere, ajung la periferia mea aproape topită în

. Azi e dimineaţa în care îl voi conduce pe ultimul drum pe fratele prietenului meu, Mateus. Din ianuarie pînă acum două zile am urmărit povestea familiei lor pas cu pas, ca pe un film de suspans, cu week-end-uri de ceartă şi tiruri de armă. Cînd vezi un film poţi imediat să apeşi pe un buton şi să-ţi schimbi realitatea, într-o frîntură de secundă. Cînd auzi poveştile sîngeroase ale unor prieteni ai unor prieteni, şi tot aşa, te sperii, eventual ochii ţi se umezesc, dar pleci acasă şi rămîi cu povestea în minte. O cari în capul tău în metrou şi o speli bine cu o bere rece seara. Cînd începe să fie parte din viaţa ta, n-ai scăpare. Oriunde te-ai duce, ajungi în acelaşi colţ strîmt şi alb în care priveşti inevitabilul producîndu-se în

, drept în faţa ta. Eşti precum Alex în Portocala mecanică: stai într-un scaun în care reeducarea prin tortura altora te face să chestionezi şi cele mai simple lucruri. 

Încercaseră să-l prindă acum cîteva săptămîni, însă doar mama a prins: un glonţ în picior. De-atunci am purtat în suflet o grijă sinceră şi fricoasă pentru prietenul meu. „Ştiam că se va întîmpla asta, doar, mai devreme sau mai tîrziu“, pare să spună toată lumea. Banalizarea morţii se produce cu graţie în fiecare zi. Lumea drogurilor, văzută din interior, dintre victime, e un cancer. Dacă ai mult noroc, te poate salva numai biserica penticostală: dacă „îl alegi pe Iisus“ – aşa cum spun convertiţii – sau fuga departe de tot. Intrarea e fără ieşire. O mamă la 50 de ani îmi spune pe drum: „Îi văd de mici şi ştiu că nu vor apuca să crească… odată ce au început, se duc repede“. Unul după altul. Săptămîna asta au fost trei. Cea trecută, şapte. Copiii ăştia nu apar în statisticile oraşului despre rata criminalităţii. Vieţile lor par să nu existe pentru că nimeni nu ştie că s-au născut şi că au dispărut, ei trăiesc într-un

oficial. În lipsa statului, oamenii cred în justiţia divină: zece gloanţe, patru în cap şi şase în spate, în timp ce îşi ţinea copilul în braţe. O fi făcut el ceva rău să „merite“ asta. Cruzimea morţii e pe măsura victimei. Cruzimea se plăteşte cu cruzime.  

Un prieten, din comitetele şi comiţiile prefecturii, îmi spune, într-o conversaţie spumoasă, în biroul lui elegant, povestea de amor dintre droguri şi Brazilia. Am auzit în ultimele luni relatări nostalgice despre un trecut calm, în care

era satul din interior, adus în oraş, şi despre cum, azi, frica paralizează relaţii. Vecinii nu mai sînt vecini, fraţii şi surorile sînt singura reţea de siguranţă, iar ieşitul pe stradă poate fi fără întors în orice moment, dacă nu eşti bine conectat la poveştile ce circulă prin gura tîrgului. „Anii ’60 au fost anii drogurilor boeme: în Brazilia, Statele Unite şi poate şi în alte locuri din Occident.

(marijuana) era pentru călătorii spirituale, pentru contemplat plaje virgine printre stînci. Nici nu ne gîndeam la a fuma în oraş, era aproape o blasfemie. Luam autobuzul şi fugeam de oraş pe plajele cele mai depărtate şi uitate de lume. De-acolo admiram marea şi soarele de parcă ar fi fost minuni…“ Tradiţia ierbii – drogul păcii – era aceeaşi şi în sudul Braziliei. În anii ’70 însă, Brazilia a intrat pe harta internaţională a drogurilor

cu „cocaina – drogul sistemului, drogul Wall Street, drogul capitalismului prin excelenţă“. Cocaina aparţine altei culturi – ea nu e pentru contemplat marea printre stînci, ci pentru stări de extaz extrem care te pun într-o mişcare continuă şi intensă în raport cu lumea. Cocaina a mişcat

, avioane şi vapoare, minţi şi familii: praful alb rar aduce schimbări reversibile. „Dar cocaina era scumpă… şi aşa ajungem la valul trei, al democraţiei. Săracii voiau şi ei să se bucure de extazul prafului alb… iar ca în orice sistem democratic a apărut şi o soluţie socială: crack-ul“, îmi povesteşte el cu ironie. Şi cu asta s-a cam dus naibii totul. Cu cinci reali, adică aproape şapte lei, cumperi

o piatră, aşa cum e numită aici o doză de crack. E un preţ mic, însă pentru un salariu minim pe economie ceva mai mare de-al nostru, cîteva doze pe zi duc sigur la ruină. Pe unde a intrat,

-ul a făcut ravagii. Drogurile urmează şi ele politicile macro:

-ul, adică resturile, se duc la periferie, iar centrul rămîne cu ce-i mai bun, miezul – praful alb. 

Sîntem la a doua cafea pe care secretara lui albă, cu zîmbet larg, mi-o aşază în faţă. „Tinerii – eroi locali, traficanţii de frunte, trăiesc puţin şi intens. Aleg cinci ani de viaţă la maximum, cu toate că ştiu că se va termina repede, în loc de viaţa calmă şi fără glorii a taţilor zidari…“ Cînd încep, ştiu şi unde se termină. 

În dimineaţă asta, ajunsă în faţa casei prietenului meu, durerea se transformase deja într-un pumn în piept şi un nod în stomac. În cartierul meu, toate casele încep cu un perete de cărămidă şi cu o poartă de metal de vreo doi metri. Urmează un petic de pămînt şi casa. Peretele de cărămidă şi uşa mată sînt funcţionale înainte de toate: în cazul unui asalt, nimeni să nu-ţi între în casă. Dacă sînt

(trageri) pe stradă, să nu se piardă vreun glonţ prin ograda ta… Uşa de metal cu care începe casa prietenului meu are cîteva găuri. La fel şi peretele de cărămidă. Mi-a povestit, cu altă ocazie: „de la gloanţele din anii trecuţi. Erau zile în care trăgeau la poarta noastră seară de seară“. Acum, cu moartea, a venit şi liniştea în casă. La o stradă depărtare,

-ul rival sărbătoreşte cu focuri de artificii. Focurile de artificii înseamnă un succes major pe cîmpul de luptă, vreun erou doborît sau un fel de „Am adus marfă, veniţi“. 

Sărăcia şi violenţa sînt un amestec dintre cele mai amare din cîte există. Sărăcia îţi taie respiraţia: nu-s uşi sau geamuri. În loc de ferestre vezi bucăţi de lemn. Prin tavan vezi soarele crud al dimineţii. Pereţii despărţitori dintre camere au găuri cît să-ţi strecori capul. E sărăcie şi mizerie şi, ca şi cum n-ar fi de ajuns, o familie numeroasă suferă adînc. Tînărul pierdut stă acum lungit pe masă şi primeşte cuvinte dragi şi mîngîieri pe frunte. 

Un autobuz vechi ne urneşte pe toţi spre „interior“,

În nord-estul Braziliei, interiorul e locul de secetă căruia au fugit generaţii întregi căutînd o viaţă mai bună la oraş. Părinţii au decis să-l aducă pe fiul pierdut într-un loc cu linişte deplină, acolo unde s-a şi născut: interiorul. La aproape două ore de oraş, autocarul o apucă pe un drum de ţară. E o căldură seacă, un vînt blînd şi o lumină oarbă. E linişte în interior. Casele par ieşite din pămînt, la locul lor de cînd lumea: cocioabe din lemn uscat ici şi colo. Biserica – o casă mare, un loc în care doar visele se pot întîmpla. Vîntul e blînd şi pereţii galbeni adăpostesc o căldură umană. Familia şi prietenii se foiesc. Eu împietresc pe o bancă spre uşă. Din colţul meu de umbră urmăresc, mută şi pierdută, durerea în desfăşurare. Aduc o bancă lîngă el. Pe rînd, îi spun poveşti şi-l mîngîie pe frunte. Doi ţînci se foiesc fără grijă printre bănci. Un bătrîn mărunt şi uscat de soare apucă o carte veştejită şi citeşte cu drag şi milă. Familia se reuneşte şi răspîndeşte tînguieli pe lîngă mort, ca un ritual. Să-l acopere sau nu? Un frate mai mare îi aduce copilul la creştet pentru un ultim alint. Copilul zbiară inocent „Papai, papai…“ şi-l apucă cu frenezie de păr pe tata. Un nepot de trei ani încearcă din răsputeri să-i deschidă ochii cu mîinile lui mici şi albe, să-i arate pentru o ultimă dată unde l-a adus călătoria spre o glorie imaginară.

„Toda mulher gosta de traficante“, îmi spun doi adolescenţi puţin geloşi: tuturor femeilor le place de traficanţi. Narco-cultura e o lume paralelă în care, aşa cum bine o spune Sebastião Salgado, viaţa şi moartea sînt foarte aproape una de alta. Între timp, copiii mîngîie cu tandreţe o frunte rece. E linişte în

, vîntul bate dulce, soarele arde fără grijă. Toată lumea plînge: eu, părinţii, fraţii, traficanţii.

Luminiţa-Anda Mandache este antropolog şi face o cercetare de teren în Brazilia. Textul face parte dintr-o serie de articole în care autoarea îşi povesteşte experienţele din această ţară. 

Foto: wikimedia commons