Aşteptarea ca mod de viaţă

totul e mare, aflu de la o prietenă. În

abia găseşti cercei mici ca aceia pe care îi port eu. Modelul de frumuseţe e şi el altul. Se poartă picioare mari, groase, şi perechi de fese explozive. Părul lung, cerceii lungi, hainele scurte. 

Pentru că mărimile sînt însoţite de un element estetic şi pentru că brazilienii au grijă de aspectul lor fizic, pe aproape fiecare stradă ai să vezi saloane de frumuseţe. Chiar şi cea mai amărîtă sau violentă favelă trebuie să aibă cîteva

În autobuz, locul în care îmi petrec un timp semnificativ în afară de casă şi bancă, o mică statistică îmi spune că foarte rar poţi întîlni femei fără manichiura sau pedichiura făcute. Bărbaţii au şi ei grijă de sprîncene şi de muşchii îndopaţi cu hormoni la „academia“. Pentru că, în mod ironic, sala de sport se cheamă „academia“. Ah, da, în cartierele mai de la periferie, la modă printre bărbaţi e clasica unghie de vrăjitoare la degetul mic. Există însă şi varianta locală cu două sau chiar trei unghii de acest gen la o mînă. Esteticul serveşte funcţionalului: în orele lungi de aşteptare în autobuze care nu se mai mişcă şi par înţepenite pe asfalt, cînd şi vîntul uită să adie, unghiile intră în funcţiune şi încep să cotrobăie curioase prin urechi sau după ceafă. Proprietarul lor adună rămăşiţele de cerumen, mătreaţă sau transpiraţie, le priveşte cu mîndrie – satisfăcut de treaba bună – şi le curăţă de pantalonii sau de tricoul pe care acasă le va spăla cu siguranţă nevasta. 

Femeile nu sînt nici ele mai prejos. Interoghez naiv cunoştinţe despre miracolul prin care femeile fac să le crească doar picioarele în partea de sus, braţele şi, evident, fesele puternice. Cum de nu se îngraşă uniform? Unde e burta? Colăcelul? Magia frumuseţii se ascunde în prafurile cu hormoni pe care şi le cumpără în doze supraomeneşti de la magazinele specializate din mall. Cutii imense, borcane cu ambalaj auriu stau pe rafturi gata să facă magii şi să transforme carnea în plăcere şi senzualitate locală.

În toropeala unei veri continue, parcă şi timpul se dilată. Are logica lui, o altă dimensiune. Odată am văzut din microbuz o coadă cît două

. De cînd intri în Brazilia începi să faci cunoştinţă cu cozile şi cu aşteptarea. La aeroportul din Rio, la poarta de îmbarcare către Fortaleza, la miezul nopţii, în căldura celor 50 de grade şi în lipsa aerului condiţionat, oamenii stăteau la coadă. Toţi, fără nici o excepţie. Ordine şi progres, cum scrie pe drapel. M-a surprins disciplina lor şi m-a făcut să mă gîndesc că poate în spatele ei este un exerciţiu. Aşteaptă cu o răbdare şi o rigoare educate. La supermarket, cozile sînt peste tot. Adesea sectorul de brînzeturi e într-un loc separat din supermarket. Brînzeturile stau împachetate în frigider – alegi şi plăteşti la casă. Pentru a putea însă accede la pachetul de brînză gălbuie trebuie să aştepţi ca cele două tanti în halat alb să îşi termine discuţia despre copii, apoi să te audă cînd tu mormăi „Disculpe, senhora“ şi să facă, în final, gestul măreţ de a apuca pachetul şi a-l îndrepta spre tine. Tot procesul poate dura între două şi cinci minute, dar acolo par decenii, nu clipe. 

La terminalele de autobuz există staţii pentru orice maşină. În dreptul lor sînt nişte bare de fier care reglează cozile. Oamenii stau la rînd, calm şi aşezat, şi formează cordoane ordonate care din cînd în cînd se lovesc unele de altele. La orele de vîrf, terminalul arată ca un stomac cu intestine răzleţe şi agitate. Chiar şi în staţiile de autobuz din centrul oraşului există o ordine a aşteptării. Dacă nu eşti localnic, ai face bine să te orientezi cînd aştepţi autobuzul. Nu vei avea parte de priviri urîte din partea pensionarilor care merg şi ei gratuit, ba din contra, odată urcat, o să îţi pară rău atunci cînd cineva se oferă să îţi ţină geanta pe durata călătoriei, dacă nu apuci vreun loc. Prietenii mei din Argentina se arată foarte impresionaţi de sociabilitatea din autobuze; practica ţinutului genţii e însoţită de regula de aur că pe locurile din faţă nu stau decît bătrînii, obezii, femeile însărcinate sau cele cu copii mici. În Statele Unite, a aloca un loc aparte obezilor în autobuze şi a le spune pe nume ar da prilejul unor discuţii spinoase despre discriminare, eventual ar duce la proteste şi la crearea de noi ONG-uri. În lungile aşteptări în staţiile de autobuz încep clasicele discuţii despre vreme, care uimeşte, cu toate că nu a fost niciodată altfel aici, despre „Romenia… aaa“ – şi o privire îmi spune că pentru mulţi e un substantiv propriu nou în vocabular. Aşteptarea însă capătă uneori altă notă. Oricît ar fi de sălbatic oraşul ăsta, oamenii au răbdare să îl îmblînzească cu gesturi care te fac să uiţi de căldură, de violenţă şi lentoare. Am zărit odată un nene, care stătea la rînd, cocoţîndu-se pe un gard de cărămidă. Îşi lăsase acolo boabe din porumbul fiert pe care abia îl mesteca cu şirul lui de dinţi şi aştepta ca nişte păsări din copacul de mango de alături să se bucure de boabele lui mai mult decît el. Cît a stat la coadă s-a uitat atent spre ele, aşteptînd şi fîsîind litere în păsăreasca lor: „Porumb acolo, mîncaţi!“ Alţii citesc. Biblia. Biblia e poate, avînd în vedere numărul de pagini, cartea cea mai potrivită cu aşteptările şi cozile de aici. 

Dacă nu te-ai convins încă de faptul că trebuie să înveţi să ai răbdare, atunci o vizită la Poliţia Federală, acolo unde orice imigrant trebuie să se înscrie, te lămureşte. O lume a lui Kafka se deschide odată cu orice experienţă administrativă în Brazilia, încît încep să mă gîndesc dacă nu cumva Kafka însuşi ar fi avut premoniţii despre Brazilia de azi. Un american postează pe un site un articol despre cum să te înregistrezi la Poliţia Federală ca imigrant în 11 paşi. El le spune, ironic, „11 paşi simpli“. Nimic nu e simplu însă cînd vine vorba de administraţie. Începi prin a completa un formular online şi a alege nişte coduri despre care, evident, nu ştii nimic. Procedura e doar în portugheză, să ne înţelegem. Printezi formularul. De pe aceeaşi pagină completezi iar formularul, de data aceasta cu alte opţiuni. Mergi la bancă şi achiţi taxa înscrisă pe cele două formulare. Adaug că, în ciuda faptului că taxele sînt de aproape 100 de dolari americani, la bancă poţi plăţi doar cash. Fiindcă de-aia e bancă, pentru ca aparatul prin care îţi treci cardul să meargă doar pentru cardurile braziliene. Pregăteşti un dosar cu acte – copii de paşaport, poze etc. – şi stabileşti o întîlnire la Poliţia Federală printr-un alt formular online. 

Urmez paşii cu stricteţe, toată procedura mi-a luat pînă acum o jumătate de zi. La final, formularul îmi spune că datele disponibile sînt după data-limită în care trebuia să mă încadrez şi că va trebui să plătesc o amendă. Îmi sun colegul care a venit aici acum cîteva luni şi el rîde. „Nu te speria, ori nu merge site-ul, ori e schema ca să plăteşti o amendă.“ Nu merge site-ul. „Mergi la Poliţia Federală“. Merg, autobuzul mă lasă aproape. „O iei pe-acolo şi ajungi.“ În Brazilia e foarte comun ca direcţiile să fie exprimate printr-un gest amplu cu mîna, „pe-acolo“. Şi pauză. Un nene de la paza unei bănci – căruia îi cer lămuriri – mă vede venind şi mă întreabă: „Ai maşină?“ Nu. „Atunci nu o lua pe strada asta, e cam periculos.“ Să ne înţelegem: strada paralelă cu Poliţia Federală e periculoasă. Mi-e cald, mi-am pierdut răbdarea şi mă încumet. Ce să-mi fure? Telefonul din 2007? Banii ăia puţini? E gol şi soarele îmi amestecă gîndurile în cap. Nu-i nici ţipenie de om. Un motociclist prăfuit trece în grabă, iar mie îmi urcă inima în gît cînd se uită fix la mine. A trecut şi rotesc cu speranţă capul, poate-poate o mai fi vreun om prin deşertul de beton. După nu ştiu cîte „pe-aici“ şi „pe-acolo“, ajung. E coadă, evident. Un nene de la un turn de securitate se uită la mine: „Deschide la ora 14“. Îi spun că aştept. Urlă: „N-aveţi voie decît cu pantaloni. Veniţi mîine mai bine“. Poftim? Am surzit? Glumeşte? Rîd. El e serios. „Da, da, doar cu pantaloni.“ Îmi amintesc de articolul americanului, „Purtaţi pantaloni lungi sau o bluză cu mînecă lungă ca să aveţi intrarea garantată“. Eu credeam că e o glumă. Cine poartă pantaloni atunci cînd afară sînt 30 de grade umede? Mă uit în jurul meu şi oamenii încep să vină. Toată lumea – femei, copii şi bărbaţi cu picioarele acoperite – îşi începe calma şi ordonata aşteptare. Transpir doar cînd mă uit la ei. Îl sun pe prietenul american venit aici acum cîteva luni. Rîde iar. „Legea ca legea, însă totul pînă la pantaloni. Nu te juca cu aşa ceva, regulile sînt reguli.“ Nu pot şi nu vreau să înţeleg că poate fi adevărat. În faţa mea, o tanti blondă, albă şi înaltă, poartă o rochie care abia îi acoperă fesele. Nu mai înţeleg nimic. Cu riscul de a fi făcut drumul degeaba, aştept. Uşile se deschid, iar noua dimensiune a timpului joacă de data aceasta în favoarea mea. Agenţii de pază care au grijă ca eu să port pantaloni lungi, joi la prînz, nu sînt încă la datorie. Întîrzie şi bine fac. În sala plină ochi, ghicesc singură coada la care trebuie să stau. Nimeni nu-mi spune nimic, cer timid indicaţii în timp ce trag uşor de pantalonii mei pînă la genunchi, în speranţa că îi pot face să arate lungi. 163 de centimetri mă ajută. Nimeni nu se uită în jos, mă pierd prin mulţime, ţin capul pe sus şi încerc să înduplec orice privire care ar putea să coboare mai jos de mijloc. „Ochii mei sînt aici, nu după genunchi!“, aş vrea să le pot spune. Coada mea e cea cu oameni care vorbesc limbi străine. Înţeleg, de la nişte (cîndva) africani, cîteva cuvinte disparate. Ce limbă o fi asta? Sînt tineri, veseli şi speră cu foile în mînă. Alături de ei sînt sud-asiatici cu copii mici. Un nene stă în capul cozii, îmbrăcat într-un costum negru, serios. Ascultă povestea fiecăruia, pe faţă muşchii îi sînt parcă de ceară. Îi face pe oameni fericiţi cu o privire. În astfel de momente, el e dumnezeul tuturor: decide şi schimbă destine cu o mişcare din cap. Mă simt neputincioasă şi vulnerabilă în faţa reacţiilor lui. Înţeleg că alături de mine stau brazilienii care îşi aşteaptă paşaportul cuminţi, pe scaune. Din cînd în cînd, cîte un personaj la costum sau o tanti în floarea vîrstei – la 60 de ani şi cu ridurile şterse în Photoshop-ul bisturiului – sfidează orice normă a timpului postîndu-se cu mîndrie în faţa tuturor. Pentru această clasă de oameni nu există aşteptare, reguli, legislaţie sau bun-simţ, îmi spun în sinea mea. Ţii tigrul înfometat şi încuiat în cuşcă atît cît poţi. Agenţii de pază sînt peste tot, însă ajungi să te miri de ce violenţa urbană, asaltul şi furtul mărunt sînt o normalitate atunci cînd agenţii lipsesc. Fortaleza e al cincilea cel mai inegal oraş din lume: în cartierul cel mai bogat indicele de dezvoltare umană e aproape de al Elveţiei (0,9), iar în cel mai sărac, mult mai jos decît al unor ţări din Africa subsahariană (0,11). 

În sfîrşit, îmi vine rîndul. Mă aşez la masă, momentul atît de aşteptat a sosit. Venisem să stabilesc o întîlnire pentru a depune actele mele de imigrant. Nenea scoate o agendă pe 2015, răsfoieşte paginile şi îmi notează numele pe una dintre ele. Gata. Nu ştiu dacă să mă bucur sau nu. Mi-e cald. Mă îndrept spre staţia de autobuz pierdută. Dintr-o clădire de marmură – un ansamblu rezidenţial – iese o tanti cam negricioasă. Cu siguranţă e una dintre femeile în casă fără de care nici un apartament din zona bună a oraşului n-ar exista. O întreb încotro s-o iau. Mă duce pînă aproape de staţie, îmi vorbeşte cu afecţiune şi calm. Uit de aşteptare, de căldură şi de stres. Îmi spune să îl întreb pe nenea care vinde dulciuri în colţ, ca să-mi spună el mai exact. El cunoaşte. Dar de data asta doarme. Mă aşez pe bancă şi mă întreb dacă lui Mircea Eliade i-ar fi plăcut Fortaleza. Visez cu ochii deschişi la ploaia rapidă şi rece a unui duş. Mă uit în dreapta, la femeia negricioasă şi prietenoasă care se uită după mine. Oare am găsit autobuzul potrivit? 

Luminiţa-Anda Mandache este antropolog. 

Foto: L. Ribeiro