Educaţia: de la fiecare după necesităţi, fiecăruia după nevoi

Publicat în Dilema Veche nr. 412 din 5-11 ianuarie 2011
Educaţia: de la fiecare după necesităţi, fiecăruia după nevoi jpeg

Educaţia s-a transformat de mult în produs vandabil şi comercializabil şi, din păcate, afirmaţia în sine nu mai este de mult o noutate. Cum se măsoară însă "rentabilitatea" investiţiei în educaţie este altă poveste. Am căutat un potenţial răspuns despre cum este văzută educaţia azi, intr-un campus belgian.

Căutăm, alegem, consumăm, aruncăm, reciclăm sau nu, schimbăm, experimentăm. Investim. În casă – termopane, uşă metalică, jaluzele verticale, maşină de spălat cu 78 de programe şi pachete TV cu încă pe atît. Investim în vacanţe pentru scoateri din priză şi ieşiri în lume şi producţii de GB de poze, ore mai productive în faţa biroului, senzaţii şi trăiri „exotice“, mai tîrziu etichetate cu „amintiri“. Dar înainte de toate investim în acel „paşaport biometric“ care garantează calitatea şi siguranţa (angajatorului, evident): CV-ul. Iar pentru aceasta adunăm o serie de branduri care ne alcătuiesc precum „produse“ dorite pe piaţa locurilor de muncă. O secţiune importantă înainte de experienţă: educaţia. 

„Pourqoui on fait des études, en fait?“

Am petrecut vara aceasta în campus. Şi vara în campusul unei universităţi cu peste 23.000 de studenţi înscrişi (o treime de Mangalia) şi sesiune pînă aproape de jumătatea lui iulie înseamnă alternanţa linişte, stres, linişte, stres. Săli de studiu transformate în bucătării şi dormitoare, cărţi şi nervi întinşi la maxim. Noaptea devine egală cu ziua. La ora 4 dimineaţa începe să se mai elibereze cîte un loc, pe care altfel îl poţi obţine doar prin rezevare (dacă ai norocul să cunoşti pe cineva care deja ocupă un loc în sală). Pe mese stau cărţi, hîrtii, penare burduşite de pixuri colorate, amestecate printre pachete de biscuiţi şi sticle de apă. Grupuri de studenţi cu syllabus-urile viu colorate şi însemnate, muncite. Pe jos: încălţăminte, perne, şosete şi papuci de casă. Pe zidul ce susţine panoul metalic pentru accesul cu cartela al aceleiaşi clădiri – un mesaj făcut cu „can“-ul: „Pourqoui on fait des études, en fait?“ (De fapt, de ce studiem?) Iar mesajul mi-a sunat în mod sistematic în urechi o bună parte din vară. 

Acasă (a se înţelege apartamentul cămin studenţesc), colegele mele, două studente la drept, îşi puneau aceeaşi întrebare la micul dejun luat în mod ocazional la ora 6 şi la cina tîrzie care flanca orele de studiu intens. La toate acestea se adăugau şi discuţiile cu părinţii colegilor mei belgieni, la rîndul lor oripilaţi la gîndul că odraslele ar fi putut face altceva decît... să studieze. Diplome cît mai „interesante“, pentru un viitor stabil şi un job asigurat, dacă se poate, încă de pe băncile facultăţii. Iar, pe de altă parte, alte poveşti cu studenţi care repetă de cîte 4-5 ori (situaţie frecventă în Belgia, chiar şi în cazul anilor de liceu) acelaşi an de studiu. Sau care încearcă anul întîi de medicină pînă obosesc şi după doi ani de încercări trec la administraţie publică, pentru ca, la un an după, să îşi dea seama că, de fapt, pot profesa în domeniul comunicării. Studii fără legătură între ele, dar cu logică pentru părinţi. I-am întrebat din curiozitate pe cîţiva astfel de studenţi de ce lucrurile merg în felul acesta. Am primit drept răspuns un singur cuvînt: „părinţii“. Teama de a nu-i dezamăgi, de a nu deveni „oaia neagră“ a familiei, de a nu înşela expectativele cercului de prieteni al familiei, şi aşa mai departe. 

Studiile: o maladie socială

Şi pentru exemple mai concrete, iată, există şi cazul extrem al celor care „reuşesc“ la studiile de licenţă iar apoi îşi doresc să facă „cercetare“ – pentru că, nu-i aşa, „de ce nu?“ –, dar în acelaşi timp îl încurcă pe „Kafka“ cu cafard (fr. „gîndac de bucătărie“), punînd între cele două semnul egal (şi vă previn, e exemplu real). Şi dacă îndrăznim să ne gîndim că studiile nu sînt pentru toţi şi le declasăm din ierarhia pozitivistă a ştiinţelor à la Comte? Şi dacă unii dintre noi s-ar fi priceput mai bine la sădit de arbori fructiferi sau la gătit legume în sosuri picante? De unde provine această teamă de a ieşi din mimetismul social care ne „învaţă“ ce este fericirea şi ne-o îndeasă tuturor în acelaşi pachet uniform şi bine cîntărit? De ce ne mirăm atunci de profesori care spun că universităţile ideale sînt cele fără studenţi (tot din experienţă personală) sau de acei mulţi care încep săptămîna cu cheful de a înlocui lunea cu vinerea şi pentru care fiecare zi este o numărătoare inversă a orelor, avînd ca punct culminant plecarea acasă. 

„Victimele“ – cazuri extreme sînt tineri care ajung la 24-25 de ani cu cîte un an făcut în domeniul limbilor germanice, sau psihologie, sau educaţie fizică şi aşa mai departe iar apoi îşi dau seamă că anii trec într-o derută continuă sub neputinţa de a-i face „fericiţi pe cei de-acasă“. 

Statul belgian îi ia frumuşel de umăr şi îi îndreaptă spre Centrul Public de Acţiune Socială destinat celor „cu mijloace de subzistenţă insuficiente sau fără domiciliu fix“. Sau mai pe limbajul nostru – oamenii străzii, imigranţi dezorientaţi şi cu planurile prost făcute de acasă şi categoria din urmă – tineri puţin confuzi de atîtea studii. Studiile: o maladie socială în cazul în care tratamenul prost administrat poate da o cifră cu virgulă? O sursă de culpabilitate dacă la final de an rezultatele nu se apropie de standarde? 

O lume de diplomaţi, universitari, doctori, docenţi, academicieni, cercetători, investigatori, literaţi. Titlul de „doctor“ îşi pierde din consistenţă. De la încărcătura lui simbolică: universitar cu un bagaj mai mult decît intelectual de cunoştinţe şi experienţe, ba şi spiritual, impozant, avem azi doctori de 28 de ani, formaţi în eprubetele universităţii, ea în sine „o lume nouă“ à la Huxley. 

Nu cumva ne scapă ceva? Ne dorim diplome, doar ca mai apoi să ne văităm de vînzătoare cu diplomă, sau de teama angajatorilor de tineri „supracalificaţi“ (a se traduce: „cu prea multe diplome“, de unde drepturi la un salariu mai mare) şi răspunsurile „politically correct“ şi uşor flatante construite de departamentul de „HR“. CV-ul devine un elastic de care tragem la maximum, îl branduim pînă în dinţi pentru posturile-ţintă. Cînd miza e mare, unii apelează la inovaţii tehnologice (am auzit şi de tineri intrînd la universităţi „mari“ cu diplome „gîndite“ în Photoshop) sau scotocesc în memorie cele mai mici participări la olimpiadele de gimnaziu. Totul pentru a demonstra că alcătuim „o mînă de lucru educată“. Iar educaţia „de calitate“ are şi ea reţeta ei: universităţile de top cu multe rezultate la căutări pe Google, în ţări cît mai „occidentalizate“ şi programe pe măsură, cu denumiri cît mai sofisticate. 

Din colţurile cele mai ascunse ale lumii, pînă în capitatele ultracosmopolite, familiile de ţărani sau de burghezi îşi trimit copiii la şcoală, prin eforturi şi pe măsura fiecăruia. Iar apoi aşteaptă ca odraslele să se ridice puţin cîte puţin iar ajutorul să se întoarcă acolo de unde a venit. 

Educaţia ca investiţie pe termen lung e astăzi o strategie încă şi mai transparentă. Şcoala e un produs iar elevii săi acţionează prin mimetism social asemeni unor consumatori. Îi întreb pe cîţiva prieteni studenţi la muzică cum e în mediul lor, cum e văzută educaţia. Iar unul dintre ei îmi răspunde franc: „Sînt departe de cele 12 ore de muzică pe zi ale compozitorului pe care îl am ca reper, dar azi e mai greu să fii autodidact. Azi avem Facebook, Internet nelimitat, jocuri în reţea, telefoane mobile... Cum să te organizezi cu toate astea?“. 

Printre ei se mai află însă şi cîte unii care înainte de cursuri îşi fac exerciţiile tehnice de pian de la 5 la 8 dimineaţa. Şi continuă seara pînă noaptea tîrziu. Le povestesc despre Werner Herzog, regizorul, care în anii ’60 lucra noaptea ca sudor pentru ca ziua să poată filma cu banii astfel strînşi. Şi dau din umeri. 

Sper că oamenii-cu-pasiuni există, dar se ascund bine. Şi printre ei sînt şi mulţi tineri. Şi pot şi îi vor molipsi la rîndul lor pe alţii şi nu vor lăsa specia lor de pasionaţi să dispară prea curînd...  

Luminiţa-Anda Mandache este antropolog. 

Foto: L.A.Mandache

Cea mai bună parte din noi jpeg
Cînd v-ați simțit singuri ultima dată?
Te poți simți însingurat într-o mare de oameni, dacă relațiile cu ei nu sînt potrivite.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Cum se pleca în State în anii ’90?
Astfel, exemplele pot continua, căci românul, odată ajuns cetăţean american, face tot posibilul să-şi uite limba şi obiceiurile, dar năravurile şi le păstrează.
E cool să postești jpeg
Vînzătorul nostru, stăpînul nostru
Rămîne însă o întrebare: politețea, grija, respectul sînt oare condiționate de bani sau derivă din calitatea umană?
p 20 jpg
Incultură religioasă şi incultură universitară
Numeroasele miniaturi ilustrative preiau, alături de modele musulmane, imagistică de tip budist chinez şi creştin bizantin.
Theodor Pallady jpeg
Un iluminist evreu în Țara Românească
Cronica relațiilor dintre români și evrei a fost uneori armonioasă, alteori convulsivă și tragică, în funcție de contexte sociale, dinamici ideologice și evoluții geopolitice inevitabil fluctuante.
index jpeg 3 webp
Cîtă nefericire în urbea lui Bucur!
La noi, aici, în București și în anul de grație 2023, sub ce pictăm oamenii sfîșiați, absurd, de haite, pe cîmpurile năpădite de buruieni ale unui oraș care agonizează fără să o știe?
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Cehoaica Vera Czernak n-a mai suportat infidelitățile soțului ei, așa că într-o zi a decis să se arunce de la balcon. A căzut exact peste soțul ei care tocmai se întorcea acasă. El a murit, ea a supraviețuit.
Cea mai bună parte din noi jpeg
„Ei fac din noapte ziuă ş-a zilei ochi închid”
După ce vorbeam, mă culcam la loc. Nu i-am zis niciodată, dar se pare că știa. Mai tare decît cronotipul (și decît majoritatea lucrurilor) rămîne iubirea, se pare.
Zizi și neantul jpeg
Dimineți de iarnă
Mă făcea să simt că pămîntul nu-mi fuge de sub picioare. Că lucrurile pot avea sens și pot fi la locurile lor.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
La munca de jos
Oare n-ar trebui, la vîrsta lor, să plece în niște excursii ca să vadă lumea, să-și cumpere autorulote cum fac pensionarii din Germania, să-și petreacă revelioanele prin insule cu o climă mai blîndă?
E cool să postești jpeg
Bătaia e ruptă de rai – chipuri ale răului
Grăitoare pentru acest comportament defensiv este, de altfel, și zicala românească „Bătaia e ruptă din rai”, în fapt, o legitimare a violenței.
p 20 WC jpg
Democrația și Biserica în secolul XXI
Așa cum participarea demos-ului la viața cetății e însăși democrația, participarea laicatului la viața Bisericii e însuși creștinismul.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Benedict al XVI-lea
Aproape intactă mi-a rămas, după zece ani, amintirea ultimei slujbe pe care a prezidat-o la San Pietro, în Miercurea Cenușii.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
La știrile TV, imagini dintr-un supermarket și apoi opinia unei fete de la carne, despre cum mai merge vînzarea acum, după ce s-a încheiat iureșul sărbătorilor: „E foarte scăzută un picuț“. (D. S.)
Cea mai bună parte din noi jpeg
Comoara e pretutindeni
Încerc să împing frica mult în fundul rucsacului, undeva între sacul de dormit și polarul de rezervă, amintindu-mi că o să fie vocală, dar n-o s-o las să conducă.
Zizi și neantul jpeg
Tache și cenușiul
Interesant e că pînă și în amintitrile mele culoarea paltonului său a rămas incertă: uneori mi-l amintesc gri, alteori negru.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Cabana Caraiman
Nicăieri nu am simțit un munte mai sălbatic decît la cabana Caraiman, simți hăul, abruptul, aproape de tine țopăie caprele negre.
E cool să postești jpeg
Seducția pesimismului
Seducția pesimismului e mare. Abandonul e mai facil decît lupta.
p 20 WC jpg
André Scrima şi „cerurile lumii”
A interoga şi alte tradiţii spirituale decît cea proprie, a percepe relaţia lor cu „cerul” să nu aibă oare nici o legătură cu credinţa, nici o legătură cu Dumnezeu? Să vedem.
Theodor Pallady jpeg
Nevoia unei revoluții a bunului-simț
Creștinii cu scaun la cap sînt primii care au datoria de a se delimita de această grotescă mistificare, chiar dacă au de ce să deteste fandoseala elucubrantă a taberei adverse.
index jpeg 3 webp
Dorință pentru 2023
Ar putea fi arhitecții convingători în a spune că putem salva natura începînd cu oamenii care suferă?
p 24 A  Damian IMG 4760 jpg
Cu ochii-n 3,14
● În a treia zi a acestui an, Greta Thunberg a împlinit 20 de ani. Și ce dacă? (S. V.)
Cea mai bună parte din noi jpeg
Zile din viața noastră
Spunea recent cineva din jurul meu că, în tinerețe, zilele trec repede, iar anii se duc greu.
Zizi și neantul jpeg
Timpul de dinainte
Ce ne-ar fi scos din sărite, probabil, altădată, atunci ne bucura. Sau măcar ne amuza. Nimeni nu voia să fie nici Scrooge, nici Grinch.

Adevarul.ro

image
Scrisoarea unui diplomat rus aflat în exil: „Cu toții trebuie să încetăm să ne mai prefacem. Europa este în război”
„Cu toții trebuie să încetăm să ne mai prefacem. Europa este în război. Acum, tot ce contează este ca partea corectă să câștige”, a scris fostul diplomat rus Boris Bondarev.
image
Mută un singur băț de chibrit pentru a rezolva acest test de inteligență. Ai 20 de secunde la dispoziție
Acest exercițiu matematic devine corect printr-o singură mutare. Doar cei cu o inteligență peste medie îl pot face în mai puțin de 20 de secunde.
image
Condimentul ieftin care luptă împotriva cancerului. Poate fi folosit în mâncăruri, deserturi și băuturi
Acest condiment nu doar că este la îndemâna oricui și aromatizează perfect preparatele gătite, dar are și numeroase beneficii pentru sănătate.

HIstoria.ro

image
„Orașul de aur”, de sub nisipurile Egiptului
Pe lista descoperirilor recente și considerate fascinante se înscrie și dezvăluirea unui oraș de aur, din Luxor, Egipt.
image
Din culisele Operațiunii Marte
În istoria războiului sovieto-german, nume ca „Moscova”, „Stalingrad”, „Kursk”, „Belarus” sau „Berlin” evocă mari victorii sovietice.
image
Ce mai mare soprană a nostră, Hariclea Darclée, cea care a salvat opera La Tosca / VIDEO
E duminică, 14 ianuarie 1900, iar pe scena Teatrului Constanzi din Roma are loc o premieră memorabilă:„Tosca”, opera în trei acte a lui Giacomo Puccini. E prima reprezentaţie a poveştii dramatice care va cuceri lumea, iar soprana româncă Hariclea Darclée o interpretează pe Floria Tosca.