Lungul drum al bătăliei împotriva corupţiei

Îmi este greu să scriu despre corupţia de la noi. Este un fenomen atît de comun şi atît de adînc înrădăcinat încît explicaţiile, oricît de valabile, par a fi lipsite de strălucire. Adică rişti să te afli în postura celui care-i spune prietenului său că este prost şi acesta îi răspunde sec: ,,Ei, şi ce dacă…!?“ Şi totuşi, cum am ajuns aici şi ce putem face? Înainte de orice discuţie mă simt dator de a face puţină istorie a lumii civilizate. 

Probabil că nu există, în construcţia socială, o idee mai strălucitoare decît aceea a egalităţii dintre oameni. Multe mii de ani, relaţiile dintre oameni au stat sub semnul unor diferenţe de rang, larg acceptate şi slujite de oameni. Cutuma era mai presus de orice, iar omul născut sărac murea sărac. Poziţia socială era dobîndită prin naştere şi şansele individului de a evada din starea dată erau minime şi ţineau de cele mai multe ori de întîmplare. Construcţiile sociale bazate pe regula diferenţelor cutumiare dintre oameni sînt unele îngheţate economic, statice, incapabile să-şi găsească în interior potenţialităţile de schimbare şi dezvoltare. Imperiul Roman, de exemplu, în o mie de ani de existenţă nu aduce nici o noutate tehnică sau tehnologică, fiind, de la început pînă la finalul său, o lume agrară, cu o tehnologie insuficient dezvoltată, care trăia economic în mod exclusiv din poziţia sa de putere militară. Odată cu Renaşterea culturală şi Reforma religioasă, lumea occidentală se schimbă în mod profund. Capitalismul bazat pe inovaţie tehnică, folosinţa la scară largă a banului şi a schimbului comercial, transformă în mod fundamental relaţiile dintre oameni. Lumea noastră devine încet-încet, în numai cîteva sute de ani, o lume în care oamenii sînt fiinţe egale, membri cu drepturi depline ai societăţilor în care sînt organizaţi. Capitalismul spulberă cutumele şi inegalităţile date de apartenenţa la un grup social sau altul şi impune concurenţa între indivizi liberi să-şi caute împlinirea şi destinul. Diferenţele de rasă, sex, clasă socială sau religie nu mai există. Toate pragurile artificial construite de oameni şi puse între ei dispar şi apar ca recunoscute şi acceptate pragurile de ordin natural date de diferenţele fizice şi intelectuale. Oamenii acceptă că sînt în mod natural diferiţi şi chiar se bucură de aceste diferenţe. Bogăţia nu mai este a celui bogat pentru totdeauna şi oricine poate deveni bogat. Pentru a statua această stare de lucruri, singura care a dat speciei umane posibilitatea unor acumulări şi evoluţii spectaculoase, oamenii au pus între ei norma sau legea. Numai aşa bogatul devine cu adevărat egalul celui sărac şi dacă intri cu maşina într-o intersecţie nu mai contează ce maşină conduci, ci doar respectarea regulilor de circulaţie. Poate nu ne dăm seama, dar faptul că o maşină scumpă este obligată să dea prioritate uneia ieftine, după nişte reguli dinainte stabilite şi acceptate de toată lumea, este o cucerire uriaşă şi unică a speciei umane în istoria sa. Prin existenţa legii, cel bogat nu mai poate dispune de viaţa şi avuţia celui sărac. Legea, ca şi banul, nivelează relaţiile dintre oameni şi garantează fiecăruia dintre noi dreptul la demnitate şi împlinire. Legea nu numai că îi apără pe oameni de ceilalţi oameni, dar îi apără pe oameni şi în raport cu statul.  Egalitatea prin dreptate, în garanţia legilor, este tot ce avem mai bun şi ce puteam inventa mai bun după mii şi sute de mii de ani de evoluţie şi acumulare socială. Morala înaltă (respectul faţă de reguli pe un fond profund religios) a omului occidental, modern de azi nu ar fi fost posibilă fără recunoaşterea fiinţei umane ca valoare supremă şi a dreptului oamenilor de a fi egali în căutarea propriului destin, prin respectarea legilor şi a normelor de convieţuire între ei. Socialismul a încercat o altă soluţie, şi anume aceea a egalităţii totale între oameni. Normele sale de convieţuire nu ţineau cont de cutume, diferenţe artificiale, dar nici de diferenţele naturale dintre oameni. Prin modelul societal impus, el anihilează însă capacitatea omului de a căuta, de a inova şi de a acumula. Urmarea este că omul devine apatic şi amoral (dacă statul decide pentru el), iar lumea socialistă a sfîrşit în frig şi foame. 

Revenind la noi, trebuie să spunem că sîntem o combinaţie unică de însuşiri, defecte şi bune calităţi, aşa cum se exprima, pe bună dreptate, Constantin Rădulescu-Motru. Mă voi opri însă doar asupra acestei stări de amoralitate, adică de lipsă de respect faţă de normele umane, dar şi faţă de cele religioase. Nu există în lume un popor care să iubească mai mult regula, dar care să dorească aplicarea sa doar „celorlalţi“ şi niciodată „mie însumi“. Iubim legile, ne dorim legi, dar niciodată nu le respectăm atunci cînd sîntem puşi în faţa lor. Parlamentul imaginează un regulament care este deasupra Constituţiei (ce ruşine pentru cei care l-au făcut şi l-au pus acum în aplicare!), iar omul cu maşina scumpă te calcă şi apoi vine la televizor şi spune că el nu este vinovat. Noi sîntem cei care se calcă în picioare sau îşi dau viaţa stînd la coadă la biserică pentru pupatul moaştelor, după care mergem acasă şi ne dăm cu sapa în cap pentru o bucată de pămînt. Religia este pentru noi un loc unde nu ne angajăm să nu mai facem păcate, ci un loc unde mergem să ne fie iertate păcatele, pe principiul că nu putem noi păcătui cît poate Dumnezeu ierta. Amoralitatea sau existenţa în afara regulilor, de orice natură, a fost accentuată de comunism (statul era răspunzător pentru toate) şi ridicată la rangul de mod de a fi de către ceea ce s-a întîmplat după Revoluţie. Pentru 90% din concetăţenii noştri, momentul 1989 nu a fost o revoluţie anticomunistă, iar Piaţa Universităţii nu a însemnat nimic, în afara unei adunături de golani care doreau „să-l dea jos pe domnul Iliescu“. Sîntem încă departe de valorile despre care vorbeam mai sus. Mai nou, am ajuns la un spectacol absolut sinistru în care hoţii folosesc însemnele religioase şi improvizează scene şi ritualuri mistico-religioase în care invocă sprijinul divin, între pereţii unei instituţii prin excelenţă laică, cum este Parlamentul, pentru a scăpa de puşcărie. Este ceva grotesc să-i vezi pe oamenii care, în loc să-ţi construiască şcoli, spitale şi autostrăzi, au furat banii şi acum, spăsiţi şi înfricoşaţi, se roagă la Dumnezeu să-i scape de puşcărie. 

De curînd, nu ştiu dacă în mod organizat sau nu, începe să se manifeste clar împotriva campaniei anticorupţie. Asistăm la o ,,campanie“ împotriva acestei campanii, dacă îmi este permis un joc de cuvinte. Această campanie, a corupţilor împotriva anticorupţiei, are toate şansele să reuşească pentru că şi în acest caz caracterul nostru profund duplicitar se manifestă din plin. Dacă spectacolul arestărilor este apreciat de 90% din populaţie, puteţi fi siguri că nici zece procente dintre noi nu ar fi de acord să fie arestaţi atunci cînd fură. Ne place DNA-ul, dar conduita impusă de posibilitatea ca această instituţie să ne bată la uşă nu ne place. Ca atare, la noi complicităţile rămîn la ele acasă şi încălcarea legii este un mod de a fi pentru foarte mulţi dintre cei care, seara la televizor, îi înjură pe marii rechini. Cerem şi dăm mită în mod natural. 

Sărim peste lege şi inventăm bancuri imbecile despre lege, în morala cărora cei care o respectă pică de proşti. Campania anticorupţie nu are, la modul real, o susţinere mai mare decît au avut Piaţa Universităţii sau tendinţa anticomunistă a Revoluţiei române. În România există încă mulţi judecători şi procurori care sînt puşcăriabili. Poliţiile orăşeneşti, locale şi judeţene nu ştiu decît să dea amenzi de circulaţie şi să se plimbe pe străzi, în atitudini de miliţieni plictisiţi. În Parchetele locale şi judeţene zac mii de dosare ale unor oligarhi locali care au furat şi fură liniştiţi, rugîndu-se la Dumnezeu ca DNA-ul să nu ajungă la ei. DNA-ul este pericolul, pentru că procurorii şi judecătorii locali nu au curaj să se apropie de ei. Chiar şi aşa, cei mai mulţi îşi fac socoteala că merită să faci cîţiva ani de închisoare pentru o avere uriaşă, bine ascunsă, pe aici sau prin străinătate. Ce vreau să spun este că fenomenul corupţiei este uriaş şi are o capacitate uluitoare, specifică doar nouă, de autoconservare. Corupţia tipic românească nu se combate, la modul real, cu o mînă de procurori care trebuie să instrumenteze mii de dosare, sub o presiune uriaşă. Este nevoie de bani, de educaţie, de instituţii şi mai ales de voinţă politică. Bătălia cu corupţia este bătălia cu infinitele posibilităţi de conservare şi multiplicare ale răului social. Presupune hotărîre şi solidaritate în jurul celor care o duc. Dacă nu clarificăm poziţia omului politic în societate, atunci corupţia va izvorî în continuare asemenea unui izvor nesecat, pe care nimeni nu-l poate stăvili. Legile electorale, în discuţie acum, ar fi o ocazie. Dacă nu vor schimba nimic, atunci am face bine să ne recunoaştem învinşi. 

Vorbeam despre campania împotriva celor angajaţi în lupta împotriva corupţiei. Este îngrijorător să vezi oameni ce păreau pînă mai ieri a fi creatori de opinie respectabili cum vin în spaţiul public în susţinerea unor false probleme. Cea mai interesantă dintre aceste susţineri este cea legată de faptul că arestările în masă în rîndul şefilor de instituţii pot compromite funcţionarea acestor instituţii şi chiar regimul democratic din România. Este un ambalaj frumos pentru vechea zicală populară, comunisto-securistă: „Dai în mine, dai în tine / Dai în fabrici şi uzine“. De fapt, România din cauza lor nu este o democraţie, iar ei nu sînt domni şi doamne tot din cauza lor şi a părinţilor lor. Ceva greu de suportat a fost să văd cum unul dintre aceşti indivizi ciudaţi spunea cu emfază că el se duce la „beciul domnesc“. Cine i-o fi spus lui că este un domn? 

Ce mai aflăm în ultima perioadă? Că SRI nu ar trebui să se ocupe atît de intens de problema corupţiei, că este prea strînsă colaborarea cu DNA-ul şi că infractorilor nu trebuie să le mai punem cătuşe. Ar fi, vedeţi dumneavoastră, dragi cititori, sub demnitatea unor oameni atît de „serioşi“ să fie plimbaţi cu cătuşe de mîini spre arest. Ei uită că protecţia demnităţii celui arestat este o valoare a unei lumi în care ei nu cred, pentru că altfel nu ar fi adus ţara în pragul colapsului. (Stau şi mă întreb dacă vecinul meu nu are dreptate cînd spune că ar fi bine să fie duşi pe jos la arest şi să nu mai consumăm atîta benzină cu ei.) Mai aflăm cum condiţiile din arest sînt deplorabile şi că un deţinut nu-şi poate zugrăvi celula. Asta mi s-a părut, recunosc, culmea cinismului. Cum să pui, dom’le, un om atît de „subţire“ într-o celulă „atît de nezugrăvită“? 

Sînt două mari erori în care poate cădea societatea românească în acest moment. Prima ar fi aceea de a considera, aşa cum spuneam, că lupta împotriva corupţiei poate fi dusă doar de către DNA şi SRI, iar a doua este aceea de a-i privi cu milă, chiar cu înţelegere pe arestaţi. Ei sînt indivizi amorali, care se consideră în afara vinovăţiei şi legilor. Purtarea cătuşelor cu mîndrie este dovada iresponsabilităţii şi amoralităţii lor. În mintea lor, ei nu se consideră călăi, ci victime. În mintea lor, ar trebui să le fim recunoscători că ne-au condus şi ne-au făcut onoarea să ne fure şi nu să-i băgăm la puşcării. Nu le datorăm milă şi înţelegere, care sînt elemente fundamentale ale moralei şi religiei creştine. Lor trebuie să le fie aplicată legea şi atît, aşa cum ai aplica-o ultimului găinar din ultimul sat al patriei. Dimpotrivă, dacă ar fi să judecăm, găinarul invocat poate avea circumstanţe atenuante mult mai serioase decît ei, care au beneficiat de respectul, de votul şi mai ales de încrederea oamenilor. Mai pe înţelesul lor, trebuie să le spunem că dacă de la găinarul respectiv nu putem aştepta nimic şi sîntem vinovaţi şi noi, societatea, că el a ajuns găinar, în ceea ce-i priveşte, de la ei am aşteptat totul pentru că în ei am investit totul. Dacă ar fi fost asemenea nouă, nu ar fi furat din banii de autostrăzi, şcoli, spitale, drumuri şi grădiniţe (nu cu milionul de euro, ci cu suta de milioane de euro). Lor le datorăm spulberarea posibilităţii ca România să fie un stat democratic şi prosper, şi tendinţa clară de a intra în rîndul statelor eşuate. Trebuie să ne formăm reflexul de a răspunde la rău cu rău şi la bine cu bine. Oricît de buni creştini am fi, nu putem întoarce obrazul la nesfîrşit. În cazul corupţiei de la noi, toleranţa a depăşit pînă şi limita indicată de cartea sfîntă, adică de şaptezeci de ori cîte şapte.  

A treia Romă. Despre capitalism, America şi criza din 2007,