Istanbul la prima mînă

Nu pot spune că am înţeles mare lucru din Istanbul, avînd în vedere că am stat doar un weekend acolo. Pot povesti doar cîteva instantanee disparate, fără a trage, însă, vreo concluzie. 

Hotelul la care am stat nu era cine ştie ce. Era standard, fără prea mare personalitate. Avantajul lui era că se afla aproape de Piaţa Taksim, în inima forfotei. Pînă noaptea tîrziu, totul în jur era viu şi apetisant. Doar că dimineaţa nu te trezea nici agitaţia străzii: te sculau chemarea la rugăciune şi sunetele emise de pescăruşi, precum şi umbrele lor zburînd, proiectate pe perdele. Dacă deschideai geamul, dădeai de un pescăruş cerşetor. Stătea, în fiecare dimineaţă, cu ciocul lipit de geamul restaurantului hotelului, aşteptînd ca ospătarul să-i arunce de mîncare... 

În drumul spre metrou, un domn bătrîn, uscăţiv şi cărunt, cu o mustaţă aşijderea, stătea pe un scăunel înconjurat de perii şi borcănaşe strălucitore. Îmbrăcat tot în negru, pe fundalul unor afişe publicitare, dintre care unul cu o vedetă sexy, zîmbea nonstop. Era lustruitorul de pantofi, o meserie pe care nu am prea mai găsit-o altundeva. Nu era, nici pe departe, singurul. Pe chei, la cîteva staţii mai încolo, l-am găsit pe un altul, şi mai în vîrstă, care stătea cuminte pe scaun şi-şi cosea cu răbdare paltonul. 

În Taksim, primul restaurant la care intrăm, trimişi de recepţioner, e unul tipic pentru turişti. Cu alură, dar şi mîncare tradiţională, ambalată cît de comercial trebuie. Cu mult happening: cîteva feluri spectaculoase, în general flambate, aduse cu mult spectacol şi zgomot, spre deliciul unei săli pline. Sală de un kitsch somptuos, cu lămpi ce păreau de cristal şi mozaice pe pereţi. Ocupată fie de turişti blonzi (se pare că cei mai mulţi erau ruşi, după spusele chelnerilor), fie de localnici: doamne cît se poate de sexy, doamne doar cu capul acoperit şi, iarăşi, doamne acoperite total, cu excepţia ochilor care te săgetau, migdalaţi şi pătrunzători, şi domni ori tineri – eventual cu coadă de cal –, ori mai vîrstnici, cu mustaţă falnică şi chelie incipientă.

Alte restaurante, la fel de turistice, erau cele din Sultanahmet, cu două-trei doamne în alb care frămîntau aluatul, aşezate în vitrină. Doamne obişnuite cu luminile reflectoarelor, de altfel. Îţi zîmbeau şi se lăsau pozate, înţelegînd regulile jocului. Într-unul dintre restaurante, în care am mîncat, de altfel, foarte bine (ca mai peste tot...), în fundul încăperii, la casă, alături de o cutie considerabilă, pe care scria Tip Box, şedea cel pe care l-am bănuit a fi şeful stabilimentului: mic, îndesat şi cu o privire de uliu asupra tuturor. 

Mai toţi cei cu care ne-am intersectat ştiau să-şi vîndă serviciile sau produsele. Acestea erau, de multe ori, de calitate, dar şi agresiv promovate: comercianţii trăgeau de tine să le cumperi orice, oricît de mic, şi să intri cu ei în jocul tocmelii. Partea frumoasă e că nu se supărau chiar dacă luai doar un fleac, îţi dădeau cartea de vizită şi-ţi zîmbeau. Probabil şi pentru că ştiau că ai luat respectivul fleac de vreo cinci ori mai scump... 

Regulile, care m-au enervat atît în Franţa, erau aici aleatorii. Lipsa lor, recunosc, uneori m-a debusolat. Erau situaţii din care nu găseai ieşire: de pildă, aflîndu-te într-o staţie de metrou, nu puteai ajunge la o altă staţie de metrou de unde se luau cartele, pentru că, evident, fără cartelă nu te puteai sui în metrou... 

Soluţia era să ajungi cu altceva pînă în respectivul loc. Pe jos, în ore, sau cu taxiul. Numai că taxiul în Istanbul nu e taxiul din Bucureşti... Acolo chiar poţi face o oră şi jumătate dintr-un loc într-altul... Abia acolo ceea ce numim noi „trafic“ păleşte în faţa furnicarului turcesc, incomparabil mai aglomerat, într-un oraş cu vreo 19 milioane de locuitori... 

Deşi ar mai fi multe de spus, închei cu ceva nostim: spectacolul de... dansuri din buric, la care am fost în ultima seară, ca tot turistul stupid, a fost profesionist şi... feminist: vedeta show-ului nu a fost o dansatoare, ci un dansator din buric. Un băiat cu codiţă, uşor plinuţ, sexy...