Dorinţe din alte vremuri

Sigur, toţi ştim la ce ne referim atunci cînd proclamăm deviza vieţii noastre de părinţi ca fiind „Vreau să îi ofer copilului meu tot ceea ce eu nu am avut“: o casă confortabilă, o şcoală performantă, vacanţe care stîrnesc curiozităţi şi potolesc dorul de aventură, haine decente şi mîncare sănătoasă din belşug. Acum, privind la copilăria noastră, ştim cît de mult ne-au lipsit toate acestea şi cît de mult ar fi contat, poate, pentru viitorul nostru, să le avem. 

Dar dacă ar fi să analizez ce mi-a lipsit cu adevărat în copilărie, să scotocesc în mintea şi în sufletul celei care eram acum aproape patruzeci de ani, nu sînt prea sigură că visam la o casă mai confortabilă decît cea pe care o aveam, că ştiam că există şcoli mai bune decît cele la care învăţam, că visam să plec la mai mult de 200 de kilometri departe de casă sau că aveam certitudinea că există un loc pe planetă unde copiii ştiau de mici cum se mănîncă un ananas. Altele îmi lipseau atunci. 

Mi-aduc aminte cît de mult mi-a lipsit unul dintre volumele seriei „Pardaillan“ de Michel Zévaco, tocmai acela în care se înfiripa povestea dintre cavalerul neînfricat şi teribila Fausta. Şi cît de uimită am fost, ani mulţi după sfîrşitul copilăriei, cînd am aflat că povestea lor continua mult, cu încă vreo trei-patru volume, după ceea ce eu credeam a fi ultima pagină a aventurilor lor. 

Mi-aduc aminte cît am căutat

odată ce am aflat că povestea celor trei muschetari nu se sfîrşise

de luptă în slujba palatului. Prieteni, librari, bibliotecari, colegi de şcoală, rude, toţi ridicau din umeri – cartea intrase parcă în pămînt –, unii îmi spuneau să aştept cuminte reeditarea cărţii, iar alţii se ofereau generoşi să îmi povestească sfîrşitul. 

Mi-aduc aminte cît aş fi vrut să văd filmele pe care tata le văzuse în adolescenţa lui şi pe care mi le povestea pînă în cele mai mici detalii sau să îi ascult pe cîntăreţii interbelici pe care îi imita la petrecerile din familie. 

Îmi lipseau, în copilăria mea, zilele în care cofetăria din colţ avea expuse în galantar, pentru scurt timp, amandine şi savarine, zilele cînd aveam timp de joacă, fără lecţii şi fără drumuri la alimentară sau la aprozar pentru mesele de duminică, zilele în care aveam voie să ascult la pick-up, cu sunetul dat la maximum, discurile cu Toma Caragiu sau cu piese de teatru.

Îmi mai lipseau, în timpul săptămînii, duminicile cînd „se dădeau“ la televizor desene animate sau filme cu Stan şi Bran sau, în după-amiezele de după şcoală, un portret al lui Camus, cînd citeam Străinul sau Ciuma. Habar nu aveam, şi aş fi vrut să ştiu, cum arăta Ionel Teodoreanu la vremea cînd aveam ca lectură obligatorie La Medeleni sau cît de multe alte cîntece ştia, de fapt, Joe Dassin, în afara celui difuzat cu obstinaţie, iar şi iar, la televizor sau la radio. 

Ceea ce vreau să spun cu această înşiruire nostalgică sînt două lucruri: 1) ceea ce ne lipsea, nouă şi părinţilor noştri, nu erau „inaccesibilul“, „imposibilul“, ci lucrurile la îndemînă, simplu de „atins“ pentru oricare alt copil de pe planetă; şi 2) dorinţele şi bucuriile copiilor sînt cu mult mai rezonabile decît cele pe care părinţii îşi imaginează că le au. Înainte de a le pune în desagă propriile noastre visuri despre viitorul lor, mă gîndesc că n-ar fi rău să începem prin a şti ce îşi doresc în prezent.  

Maria Iordănescu este psiholog.