Îndiguirea inspiraţiei

În fotografii, Nicholas Teausant apare ca un tip slab şi costeliv, cu ochelari mari cu ramă neagră şi cu ceva păr pe faţă, care seamănă mai degrabă cu o marcare a bărbiei decît cu o barbă. Timp de doi ani, a fost membru al Gărzii Naţionale şi student la San Joaquin Delta College. Dar viitorul său nu avea să fie legat nici de şcoală, nici de serviciul guvernamental. Un tată singur, care locuia cu mama sa, în Acampo, California, o mică aşezare din Central Valley, Teausant a vrut să devină terorist. 

Inspire

Inspire

Marea Britanie şi Australia speră să zdrobească ingeniosul jurnal online al AQAP prin cenzură extremă. Urmează Statele Unite? 

oferă sfaturi practice despre cum să construieşti bombe şi cum să planifici atacuri teroriste, acordînd spaţiu vocilor faimoase ale mişcării jihadiste globale, inclusiv Şeicului Orb, cum este cunoscut Abdel Rahman. (A fost condamnat în 1995 pentru planificarea de atentate împotriva unor ţinte americane, inclusiv sediul Naţiunilor Unite sau Tunelul Holland.) În scrisoarea sa către

, Abdel Rahman vorbeşte despre condiţiile groaznice din închisoarea federală de maximă securitate din Florence, Colorado, unde era ţinut la acel moment; scria că se află la izolare, speculînd chiar că există oameni care vor să îl otrăvească. Potrivit unui rechizitoriu federal, articolul l-a determinat pe Teausant să trimită acest SMS unui prieten: „Trebuie să facem ceva acum! Vreau ca asta să se termine sau ceva trebuie să se întîmple. Aş face orice este posibil. Trebuie să planificăm personal, să ne întîlnim, iar eu voi fi cel care va acţiona, voi fi pionul.“ 

Nu era prima dată cînd Teausant – crescut catolic şi convertit mai tîrziu la islam – sugera că vrea să acţioneze. Odată a împărtăşit aceluiaşi contact intenţia unui atentat la Los Angeles, cu ocazia Revelionului din 2014. „Nu te duce în L.A. curînd“, a scris el într-un SMS. „Ai încredere în mine… şi dacă, totuşi, te duci, nu folosi metroul.“ 

Ulterior, Teausant a pus la punct un plan pentru a se alătura Statului Islamic. Într-o noapte de martie din 2014, băiatul de 20 de ani, cu capul ras sub un kufi alb-negru purtat adesea de musulmani, a luat un tren spre Sacramento, apoi un altul spre Seattle. Acolo s-a urcat într-un autobuz spre Canada, unde un presupus contact al Statului Islamic i-ar fi aranjat un zbor de la Vancouver către Siria. 

Însă călătoria lui Teausant a luat sfîrşit la frontiera canadiano-americană, unde poliţia i-a pus cătuşele. Arestarea lui nu a fost o coincidenţă: contactul căruia îi trimitea SMS-uri era, de fapt, un informator sub acoperire al FBI, iar omul de legătură al Statului Islamic era, de asemenea, tot de la FBI. FBI are pe statul de plată o reţea de 15.000 de informatori, după cum indica o cerere de buget din 2008; majoritatea îşi petrec zilele navigînd pe website-uri după oameni precum Teausant şi îi contactează pentru a acumula dovezi împotriva lor. (Teausant, luat iniţial la ochi după postarea unor comentarii furioase pe Facebook şi Instagram, între altele, urmează să fie judecat. Avocatul său a anunţat că inculpatul a fost diagnosticat cu schizofrenie.) 

Cu alte cuvinte, sistemul de informatori a funcţionat. Dar cazul lui Teausant evidenţiază ceea ce mulţi experţi în terorism şi oficiali din serviciile de informaţii se tem că ar fi o nouă ameninţare asupra căreia exercită puţin control: influenţa tot mai mare a publicaţiei

. „Cultivă brand-ul Al-Qaeda. Şi e inspiraţională“, mi-a spus un fost ofiţer al CIA cu experienţă în Yemen. Bruce Hoffman, profesor şi cercetător la Universitatea Georgetown, a numit

un „

al publicaţiilor jihadiste“. Iar Frank Cilluffo, director al Centrului pentru Securitate Cyber şi Internă al Universităţii George Washington, a spus în cadrul unei audieri parlamentare din 2013: „Cred că marea reuşită a AQAP a fost revista

şi rolul pe care aceasta îl joacă în radicalizarea lupilor singuratici, în special în Vest“. 

Revista, acum în al şaselea an de apariţie, s-a aflat în atenţia oficialilor din serviciile de securitate şi a membrilor Congresului American cu mult înaintea cazului Teausant. În 2011, Comisia pentru Securitate Internă din Camera Reprezentanţilor a SUA şi în special republicanul Peter King şi-au exprimat îngrijorarea că militarii o pot descărca de pe Internet. „Am aflat“, a spus King la o audiere, „că, spre exemplu, în cazărmi… revista

se află la dispoziţia membrilor forţelor armate“. Un martor, un oficial de la serviciul de contrainformaţii al armatei, a confirmat: „Este unul dintre acei indicatori comportamentali pe care vrem ca soldaţii să îi raporteze, dacă observă că alţi militari citesc

“. 

Mulţi oficiali au remarcat, de asemenea, posibilele conexiuni ale revistei cu atentatul din timpul Maratonului de la Boston, dar şi cu recentul atac asupra redacţiei

din Paris. Potrivit unui raport al Departamentului Apărării din SUA, Tamerlan şi Djohar Tsarnaev, autorii din spatele atentatului de la Boston, „ar fi învăţat cum să facă bombe din articolul «Cum să construieşti o bombă în bucătăria mamei tale» publicat în

“. Iar în primăvara lui 2013,

a publicat un articol cu titlul „Căutaţi, morţi sau vii, pentru crime împotriva islamului“, care includea şi o fotografie a lui Stéphane Charbonnier, editorul

. În timpul atacului asupra revistei, în urma căruia au fost ucise 12 persoane, inclusiv Charbonnier, unul dintre atentatori l-a chemat pe acesta pe nume. 

Alarmate, guvernele occidentale încearcă să oprească citirea revistei. Prima linie de apărare este închiderea site-urilor pe care este publicată revista, dar efectul este limitat. Robert Grenier, fostul şef al Centrului de Contraterorism al CIA, mi-a spus: „Puteţi închide un site, dar au atît de multe alte opţiuni la dispoziţie că vor apărea repede în altă parte, aşa că totul devine un fel de joc de-a v-aţi ascunselea“. 

Această strategie a generat şi o foarte aprinsă dezbatere despre libertatea de exprimare, inclusiv propuneri de cenzură care ar fi fost mai potrivite pentru China. În 2013, Adam Schiff, un congresman democrat, a sugerat suspendarea dreptului la liberă exprimare în cazul publicaţiei

. „Nu cred că Al-Qaeda poate utiliza dreptul primului amendament pentru a-şi face propagandă, instigînd oamenii să comită acte de terorism“, a spus el ziarului

În ianuarie, avocatul Martin London a scris un editorial în

în care întreba şi răspundea: „Este această publicaţie protejată de primul amendament? Nu în această viaţă!“ 

Guvernul federal, a spus el, ar trebui „să acţioneze decisiv pentru a bloca prezenţa

pe web. Este o instigare la crime, care a produs fărădelegi şi nici un judecător nu ar putea susţine astăzi contrariul“. London i-a numit pe toţi cei care se opun acţiunilor drastice „fundamentalişti ai primului amendament“. Totuşi, recomandarea l-a alarmat pe Marty Lederman, profesor la Centrul de Drept al Universităţii Georgetown. „Domnul London nu specifică şi ce acţiuni crede el că ar trebui adoptate de către procurorul general împotriva publicaţiei

“, a scris Lederman pe blog-ul Just Security. „Urmărire penală pentru editori? Pentru cititori? O restricţionare a serviciilor de e-mail pe teritoriul SUA? Convingerea aliaţilor să închidă serverele? O formă de cyber-sabotaj?“ 

În alte părţi, anumite guverne au ajuns la măsuri extreme, inspirate parcă din George Orwell, aruncînd în închisoare oameni pentru vina de a fi citit chiar şi un singur paragraf din

. În Regatul Unit, poliţia identifică pe oricine descarcă publicaţia de pe web. Potrivit unui articol din mai 2013 publicat în

, „descărcarea revistei

a condus la arestarea şi acuzarea a mai mult de 20 de oameni în ultimele 18 luni“. Posesia revistei este suficientă pentru a fi arestat în baza Secţiunii 58 a

. (O legislaţie flexibilă, acordînd o putere zdrobitoare organelor de implementare a legii, prin care este interzisă posesia, fără o „scuză rezonabilă“, a ceva ce este util unui terorist şi care implică sentinţe de pînă la zece ani de închisoare.) Nici chiar jurnaliştii care fac investigaţii nu sînt neapărat protejaţi. „Nu am spune că numai pentru că o faci în scopuri jurnalistice eşti imun. Trebuie să fiţi precauţi“, a declarat un purtător de cuvînt al Scotland Yard pentru GlobalPost. 

Australia a adoptat o lege similară şi, în 2011, şeful serviciului de informaţii, David Irvine, a spus că

generează o mare îngrijorare pentru că este gîndită să „rezoneze cu publicul tînăr: generaţia i-jihad. Transmite un mesaj simplu: Jihad –

O persoană arestată pentru posesia publicaţiei a fost rezidentul Adnan Karabegovic. În 2012, tînărul, care avea pe atunci 23 de ani, a fost acuzat pentru deţinerea a şase ediţii

pe computerul său şi ar fi putut primi o condamnare la 90 de ani de închisoare. Tribunalul a respins cinci dintre capetele de acuzare formulate împotriva lui, dar Karabegovic este încă judecat pentru un cap de acuzare care ar putea să îl coste 15 ani. 

Dacă ar fi să punem totul într-o altă perspectivă, pentru că am descărcat toate cele 13 numere din

publicate pînă astăzi, ca material de cercetare pentru acest articol, teoretic aş putea să primesc 130 de ani de închisoare în Marea Britanie şi aproape 200 de ani în Australia.

Fotografiile cu musulmani torturaţi la Abu Ghraib, umiliţi la Guantánamo Bay şi măcelăriţi cu miile în Ghaza şi cu zecile de mii în Irak, sînt, toate, arme puternice în mîna unui editor bun. În special a unui editor care are un public devotat şi o revistă online imposibil de oprit cu avioane de vînătoare, cu rachete ghidate şi chiar cu cyber-arme. Aşa că editorii

au devenit o ţintă pentru Statele Unite. Ideea era că dacă este tăiat capul, atunci va muri şi corpul. 

Succesul fondatorilor

– Anwar al-Awlaki, un cleric musulman născut şi educat în Statele Unite, şi Samir Khan, un alt american, expert în grafică digitală – i-a transformat în ţinte. Pe 30 septembrie 2011, pilotul unei drone aparţinînd CIA şi-a găsit ţinta, ucigîndu-i pe amîndoi cu rachete Hellfire. Este pentru prima dată în istoria Statelor Unite cînd cetăţeni americani au devenit în mod deliberat o ţintă şi au fost ucişi fără a fi judecaţi. 

Dar dacă CIA a crezut că asasinarea celor doi editori va distruge revista, atunci s-a înşelat. „Chiar dacă autorii şi editorii iniţiali ai

… sînt acum morţi“, a spus Cilluffo, în timpul unei audieri în Camera Reprezentanţilor, „revista continuă, iar producerea ei chiar s-a îmbunătăţit recent.“

este acum condusă de Yahya Ibrahim, un individ misterios, a cărui engleză este la fel de bună ca şi a lui Awlaki şi Khan, făcîndu-i pe mulţi să creadă că numele este mai degrabă un pseudonim de război, iar el poate fi tot american. Mai rău, ca unul care instigă la un atac cu toxină botulinică, ce ar putea ucide „sute sau mii“, sau la dezvoltarea unei maşini de „tuns oameni“ – un camion cu lame din oţel sudate la nivelul farurilor şi accelerat într-o mulţime pentru „a lovi cît mai mulţi oameni posibil“ –, este considerat mult mai violent şi mai radical decît predecesorii săi. 

La scurt timp după asasinarea lui Awlaki şi a lui Khan, Ibrahim a publicat un nou număr din

, în mai 2012. „Spre dezamăgirea inamicilor nostri, numărul 9 din revista

a apărut împotriva oricăror obstacole“, spune unul dintre articole. „Încă răspîndim mesajul nostru şi publicăm cel mai negru coşmar al Americii.“ Un indicator al virajului spre o abordare radicală vine de la un alt reprezentant al AQAP, Ibrahim al-Rubaish, care scrie în acelaşi număr: „Cerneala din scrisul lui Awlaki şi Kahn va fi înlocuită cu sîngele lor, vom scrie cu sîngele lor. Iar asta va avea un impact şi mai mare“. 

Cuvintele lui Rubaish ne amintesc că adevăratul pericol nu se află în aceste pagini. Oricine doreşte să construiască bombe poate cu uşurinţă să găsească instrucţiuni oriunde pe web. Adevărata ameninţare vine din capacitatea revistei de a transmite musulmanilor mesajul că ei se află sub asalt constant şi că singura opţiune rămasă este aceea de a reacţiona, atacînd oriunde s-ar afla şi folosind orice mijloace. „Luptăm împotriva ta pentru că ne-ai atacat şi continui să o faci“, scria autorul unui recent articol din

, orientîndu-şi cuvintele către americanii de rînd. 

„Poporul american plăteşte taxele care plătesc avioanele care ne bombardează în Afganistan, tancurile care ne demolează casele în Palestina, armatele din Peninsula Arabă şi navele care ne încercuiesc copiii în Irak, taxele care se duc în Israel pentru a continua să ne atace şi să ne confişte şi mai mult din pămîntul nostru.“ Cu alte cuvinte, o revistă violentă răspunde capitalizînd violenţa politicii externe americane. 

O marcă a acelei politici externe este suprareacţia. America a răspuns atacurilor de la 11 septembrie invadînd Irakul, doar pentru a descoperi că Saddam Hussein avea palate de lux, dar nu şi arme de distrugere în masă. Rezultatul a fost moartea a sute de mii de irakieni inocenţi, moartea a mii de soldaţi americani şi irosirea a 1000 de miliarde de dolari sau chiar mai mult. Apoi ţara a suprareacţionat la ameninţarea terorismului iniţiind acte de tortură şi asmuţind în secret Agenţia Naţională de Securitate la supravegherea în masă a americanilor. 

Statele Unite pot fi acum din nou în pragul unei reacţii exagerate, de data aceasta împotriva revistei

. Judecînd după recenta consolidare a dreptei în Congres, s-ar putea să nu fie atît de îndepărtată perspectiva adoptării unei legislaţii similare celei din Regatul Unit şi Australia, care să permită statului să aresteze oameni numai pentru că au citit. Totuşi, pericolul nu este doar republican: congresmanul Schiff, care a sugerat că primul amendament nu ar trebui să se aplice revistei

, este acum cel mai înalt reprezentant democrat din Comisia de Intelligence. 

Reglementarea excesivă ar fi inacceptabilă în Statele Unite. Dacă americanii trebuie să trăiască sub pericolul armelor de foc din cauza celui de-al doilea amendament, atunci ei trebuie să trăiască şi cu ameninţarea existenţei unor publicaţii precum

pe fondul primului amendament. Pentru a parafraza un vechi slogan pro-arme: cuvintele nu ucid oameni – oamenii ucid oameni. 

The Shadow Factory: The Ultra-Secret NSA from 9/11 to the Eavesdropping on America.

traducere şi adaptare de Octavian MANEA