Rinocerii din administraţia publică
Am văzut de curînd
de Andrei Zvianghinţev. Dincolo de spaţiul fabulos, un orăşel din nordul Rusiei, de la marea Barents, postindustrial şi oarecum postapocaliptic, atît de ireal încît abia dacă îmi pot imagina că există cu adevărat, undeva pe o hartă, povestea în sine s-ar putea petrece la fel de bine şi în România. Mai ales în prima jumătate a filmului, am avut senzaţia neplăcută de „acasă“, cu scene, interioare, replici binecunoscute. Scena în care doi dintre protagonişti, Kolea şi primarul – un mafiot local care „face legea“ în acest capăt de lume –, se întîlnesc beţi, într-o încercare de reglare de conturi tragicomică, o ameninţare fatală simţindu-se totuşi în aer, este perfect posibilă şi la noi, oriunde există oprimaţi şi oprimanţi, oameni normali care doar îşi văd liniştiţi de viaţa lor şi baroni locali. Iar personajul primarului (ca şi cel al poliţistului, de altfel) reprezintă o tipologie uşor de recunoscut. Un individ comun, pătrăţos în costumul lui standard, de culoarea petrolului, „de primar“, cu burtă, fălci şi alte excrescenţe cărnoase datorate numeroaselor mese „de protocol“ cu popa şi alţi acoliţi sau cu mai-marii lui, care rareori îşi fac apariţia în fundătura unde el e stăpîn, cîteodată abţiguit, de cele mai multe ori mahmur şi nervos, cu fruntea transpirată, cu un început de chelie, stereotip, cu ambiţii mărunte, dar, per total, dezumanizat.
Cu acest primar – de fapt cu alţii identici – m-am întîlnit de nenumărate ori în satele şi orăşele patriei noastre. La un moment dat, m-am întrebat: de unde i-or scoate? Oare există un prototip, o copie standard? O fabrică de unde ies pe bandă rulantă, ca nişte groteşti păpuşi Barbie care nu au un alt rol decît acela de a se înşuruba în nişte funcţii? Îi vezi în Parlament, în prefecturi, în consilii judeţene, peste tot. Te uiţi la ei şi parcă nu-ţi vine să crezi că aceşti oameni au fost odată copii sau au fost tineri şi au trăit entuziasmul onest şi naivităţile tinereţii. Au iubit cîte o fată din „localitate“, au cerut-o de nevastă, au avut vise, altele decît să acumuleze ca hîrciogii, cum ar fi să urce pe Montblanc sau să studieze pictura. Iar acum au devenit doar nişte carcase. Toţi par suferinzi de nişte boli ascunse, de ficat, de colon, de prostată, dar pe care le ţin „sub control“, însă nu refuză niciodată una mică, un cotlet de porc în sînge, nişte stridii pe Coasta de Azur, „la schimb de experienţe“, o maşină 4x4 încăpătoare, unde să se lăfăie pe bancheta din spate şi să privească prin geamurile fumurii o lume despre care au convingerea că le aparţine.
Iar „casa“ acestui funcţionar este primăria. Acolo îl poţi găsi în zilele în care nu doarme, nu-şi supraveghează lucrările la noua sa vilă sau nu merge la vreo chermeză „de partid“. Şi aceste primării, primele care au fost construite „pe fonduri“, arată toate la fel: kitsch, cu marmură, termopane, cu design „futurist“, cu tehnologie modernă – respectiv computere conectate la Internet. Dacă n-are turistul ce să vadă în localitatea X, măcar să vadă primăria! Cu birourile sale primitoare, unde îşi fac veacul pe banii statului doi consilieri – eventual naşul şi finul – şi două secretare, trecute de prima tinereţe, care au trei calităţi: ştiu să deschidă un computer, află în timp util tot ce mişcă prin sat, şi-l pupă în fund pe primar. Exact aceeaşi şleahtă pe care am regăsit-o şi în
. Primarul tronează în biroul lui, pe cel mai scump scaun de piele de la Mobexpert, ca să nu cumva să-l apuce durerile de şale. În spatele lui nu e portretul lui Putin, însă atunci cînd uşile se deschid şi se face curent, flutură discret steagul UE.
Oare de ce nu avem şi noi oameni cu funcţie, charismatici, care să ne placă măcar ca înfăţişare? Sau oameni normali, care să se semene cu cei de pe stradă? Am văzut într-un documentar de pe Arte un primar francez al unui sătuc din Alpi. Mic, slab, uşor bîlbîit, cu un aer de mecanic auto sau taximetrist. Dar simpatic. Găsise el o soluţie pentru comunitatea din care făcea parte şi care nu mai vedea soarele deloc din noiembrie pînă în martie, din cauza piscurilor muntoase, şi se îmbolnăvea de depresie. Accesase nişte fonduri europene şi montase o oglindă uriaşă sus, pe munte, care reflecta razele soarelui şi le trimitea direct în piaţeta din centrul sătucului. Oglinda o „manevra“ chiar el, cu ajutorul unui laptop, cu care se plimba agitat pe străzi, toată povestea era comică, iar el părea puţin ţicnit, un visător care aducea soarele în sat. Nici nu prea ştia să vorbească în faţa camerei, însă era însufleţit de toată această activitate. Şi sincer. Ne-a arătat cum, cu un singur click, oglinda se învîrtea după soarele meschin din ianuarie şi iată cum piaţa se umplea de lumină! Iar oamenii adunaţi în piaţă pentru acest eveniment începeau să zîmbească şi să-şi aplaude primarul. Nici nu vreau să mă gîndesc cum ar fi arătat această poveste în România sau în Rusia lui Zvianghinţev. Probabil că s-ar fi accesat fondurile, care or fi fost ele, s-ar fi organizat o licitaţie, apoi „achiziţia“, o oglinjoară de-un metru, ar fi zăcut în beciul primăriei şi n-ar fi întrebat-o nimeni cine e cel mai potent, influent şi deştept om al acelor plaiuri, căci asta ar fi fost evident. Iar primarul şi-ar mai fi cumpărat cîteva hectare de pădure, eventual tot muntele ăla care ascunde soarele, mama lui de munte!
are trimiteri nu doar la învăţăturile biblice, ci şi la filozofia lui Hobbes. În principiu, este vorba despre omul strivit de sistem. Iar dacă aceşti rinoceri continuă să reprezinte sistemul, nu-mi pot imagina decît o turmă care vine, tot vine şi ne calcă pe toţi în picioare.
