Adevărul despre consimţămîntul pacientului

Este acceptabil ca doctorii să tăinuiască informaţii faţă de pacienţii lor? Unii susţin că nu e numai acceptabil, ci şi dezirabil. Speranţa, argumentează ei, este esenţială pentru o vindecare reuşită, iar unui diagnostic sumbru nu trebuie să i se permită să o ucidă. 

Medicul britanic Thomas Percival a descris rolul doctorului – în 

, prestigiosul său text din 1803 – ca „ministru al speranţei şi al confortului celui bolnav“, observînd că, uneori, el ar trebui să ascundă informaţiile îngrijorătoare faţă de pacienţii lui. Viaţa unui pacient, scrie Percival, poate fi scurtată nu numai de faptele unui doctor, ci şi de cuvintele şi comportamentul său.

Medicul canadian William Osler (printre ai cărui pacienţi s-a numărat şi Walt Whitman) a fost un alt adept fervent al puterii vindecătoare a speranţei. „Optimismul său neabătut şi, uneori, nefondat“, scria un biograf, era una din trăsăturile sale cele mai remarcabile. Într-o carte despre etica şi dreptul medical din 1958, un alt doctor eminent susţinea că „este adesea înţelept, din punct de vedere clinic, şi în interesul pacientului ca anumite chestiuni să-i rămînă necunoscute“. 

Cu cîţiva ani în urmă, am intervievat un medic de familie pe această temă. Mi-a descris prima lui „vizită acasă“, în anii 1960, cînd, împreună cu un coleg cu experienţă, a vizitat un pastor protestant jovial, care nu realiza că mai are doar cîteva săptămîni de trăit, din cauza unui cancer agresiv de colon. Doctorul mai experimentat a propus să-i administreze pacientului doze mari de analgezice şi să-i spună că sînt antibiotice menite să trateze „infecţia“. 

Deranjat de această minciună, doctorul mai tînăr i-a cerut soţiei pastorului permisiunea să-i spună adevărul; după multe ezitări, soţia a încuviinţat. Cînd pastorul a aflat vestea, a fost atît de zguduit încît a refuzat să mai ia analgezice. Era sigur că o să sfîrşească în iad. Patruzeci de ani mai tîrziu, doctorul mi-a spus: „Îi văd şi astăzi chipul. A fost cea mai mare greşeală a carierei mele de medic“. 

Astăzi, acest fel de paternalism medical nu mai e în multe ţări la modă. Pentru a evita să se expună acuzaţiilor de malpraxis sau chiar, în cazuri rare, de tentativă de omor, medicii trebuie să dezvăluie o cantitate tot mai mare de informaţii, fie şi sumbre, despre riscuri, beneficii şi alternative ale tratamentului, permiţîndu-i pacientului să-şi dea „consimţămîntul în cunoştinţă de cauză“. 

Să menţii speranţa pacientului, respectînd totodată obligaţia de a-l informa, este una din sarcinile cele mai dificile cu care se confruntă medicii şi presupune o cunoaştere profundă a sensibilităţii umane: un singur cuvînt, un gest sau o privire pot îmbunătăţi sau ruina starea de spirit a pacientului.

Mulţi doctori au dificultăţi în obţinerea unui consimţămînt adecvat. 

Una dintre probleme este că doctorii nu sînt suficient pregătiţi pentru obţinerea consimţămîntului, şcolile de medicină predîndu-le numai elemente de bază. Prin urmare, mulţi medici nu sînt conştienţi de subtilităţile pe care le presupune un consimţămînt valabil în ochii Justiţiei şi în faţa corpului medical – o sarcină pe care evoluţia permanentă a legilor cu privire la consimţămînt o fac tot mai dificilă. 

O altă problemă este că mulţi doctori consideră obţinerea consimţămîntului o obligaţie agasantă, medicii mai experimentaţi delegîndu-le adesea această sarcină celor mai tineri. Mai mult, doctorii obţin adesea consimţămîntul în grabă, cu aerul că o fac „pe bandă rulantă“, de parcă nu ar realiza că respectivul pacient primeşte informaţia pentru prima oară. Această atitudine sfidătoare se regăseşte şi în jargonul de spital, în expresia „a consimţi un pacient“ – de parcă ar fi ceva 

 pacient, precum recoltarea de sînge sau administrarea unei injecţii: „Dr. Smith, consimte-l, te rog, pe dl Jones“. 

Consimţămîntul ar trebui privit, de fapt, ca un bun preţios al pacientului, pe care acesta, confruntat cu o situaţie suficient de convingătoare, ar putea alege să-l înstrăineze. Consimţămîntul nu trebuie smuls, ca un bilet de tren prezentat controlorului. 

Problema se complică atunci cînd consimţămîntul este obţinut cu doar cîteva ore înaintea unei operaţii majore şi la luni de zile după ultima discuţie purtată cu un chirurg. În acest caz, pacienţii riscă să consimtă la proceduri pe care nu le înţeleg sau nu le doresc. 

Un coleg mi-a împărtăşit povestea unei paciente, care i-a spus brancardierului, în drum spre sala de operaţii, că abia aştepta operaţia. Odată ce va fi „vindecată“, spunea ea, îşi va putea întemeia o familie. Dar ea se afla la numai cîţiva paşi de o histerectomie. Brancardierul a anunţat imediat echipa de medici şi operaţia a fost amînată. Femeia fie nu fusese informată, fie nu înţelesese ce i s-a spus. 

Cu toţii sîntem interesaţi de creşterea standardelor acordării consimţămîntului – ca pacienţi, ca viitori pacienţi sau ca rude. Desigur, unii ar prefera paternalismul de modă veche. Dar trebuie să avem posibilitatea să facem această alegere şi să le spunem medicilor dacă preferăm să fim informaţi complet sau doar minimal. 

De asemenea, dacă vrem mai multe informaţii, trebuie să punem mai multe întrebări. Putem cere detalii suplimentare despre procedură sau alte opţiuni. Putem întreba care este rata de complicaţii a medicului. Dacă nu sîntem mulţumiţi de răspuns, putem solicita o a doua părere. Putem să-l întrebăm pe medic ce ar face în locul nostru sau ce sfat ar da, dacă pacientul ar fi propriul său copil sau părinte. Şi, dacă încă nu sîntem siguri, putem cere mai mult timp pentru a cîntări opţiunile. 

Obţinerea consimţămîntului este o competenţă esenţială a unui medic, trecută adesea cu vederea. A înţelege motivul pentru care atîţia doctori au dificultăţi în acest demers este primul pas în creşterea standardelor de acordare a consimţămîntului. 

Doing Clinical Ethics

© Project Syndicate Institute for Human Sciences, 2015  -

traducere de Matei PLEŞU