Încurcături la nivel macro

Publicat în Dilema Veche nr. 582 din 9-15 aprilie 2015
Încurcături la nivel macro jpeg

Pînă acum cîţiva ani, toţi economiştii, indiferent de convingerile pe care le-ar fi avut, au declarat sus şi tare că lumea economică nu prea mai are cum să-şi revină pe deplin după Marea Criză pe care am suferit-o. Într-un fel, aveau dreptate. Căci după ce a izbucnit criza din 2008, ne-am procopsit şi cu Marea Recesiune. Guvernele au reuşit să minimalizeze prejudiciile prin pomparea unor sume enorme de bani pe piaţa economică globală şi prin reducerea drastică a dobînzii, pe care practic au anulat-o. Dar, reducînd pierderile, între 2008-2009, au rămas şi fără susţinere din partea politicienilor şi a intelectualilor. 

Consilierii economici şi-au asigurat angajatorii că va urma o redresare rapidă. Şi, într-adevăr, au fost cîteva episoade de relansare economică, episoade care au stagnat însă în 2010. Între timp, guvernele se confruntau cu mari deficite – o moştenire a perioadei de prăbuşire economică –, iar ceea ce a impulsionat iniţial creşterea începea acum să facă implozie. În zona euro, ţări precum Grecia s-au confruntat cu o criză financiară cauzată de faptul că planurile de salvare ale băncilor au mizat pe transformarea datoriilor private în datorii de stat.

Atenţia s-a mutat astfel asupra deficitului fiscal şi asupra relaţiei dintre deficit şi creşterea economică. Ar trebui oare ca guvernele să-şi extindă înadins deficitul pentru a compensa criza în propria ogradă şi în cererea de investiţii? Sau ar trebui să reducă cheltuielile publice pentru a elibera sumele de bani pentru cheltuirea lor în spaţiul privat?

În funcţie de tipul de teorie macroeconomică invocată, amîndouă soluţiile pot fi luate ca politici pro-dezvoltare. În ambele cazuri vorbim despre o expansiune a economiei, dar, pe cînd, în primul caz, guvernarea ar urmări creşterea cheltuielilor publice, în al doilea, aceste cheltuieli trebuie reduse.

Teoria keynesiană susţine prima măsură; guvernele, însă, mizează pe a doua. 

Iar consecinţele acestei alegeri sînt deja clare. Cam toată lumea este acum de acord că înăsprirea fiscală a cauzat economiilor dezvoltate pierderea a 5-10 procente din creşterea PIB-ului, din 2010 şi pînă acum. Iar tot ce a însemnat cîştig din producţie şi venit a fost pierdut. În plus, din cauză că austeritatea fiscală a înăbuşit creşterea economică, sarcina de a reduce deficitul bugetar şi datoria naţională ca pondere în PIB a devenit mult mai grea. Reducerea cheltuielilor publice s-a dovedit a nu avea un efect benefic asupra reducerii deficitului, pentru că această manevră a redus, în acelaşi timp, şi puterea economică. Iar acest fapt ar fi trebuit să fie un argument solid. Dar nu s-a întîmplat aşa. Unii economişti susţin că guvernele s-au confruntat cu un echilibru de risc în 2010: reducînd deficitul ar fi putut încetini creşterea economică; dar neangajîndu-se să o facă, au înrăutăţit întreaga situaţie.

Se spunea că remediul keynesian ar fi ignorat efectul politicilor fiscale asupra aşteptărilor. Astfel, dacă opinia publică era înclinată să creadă că cea mai bună măsură era reducerea deficitului, dacă permiteai deficitului să crească s-ar fi anulat oricare dintre efectele sperate.  Dacă aşteptările erau ca taxele să crească pentru a putea „plăti“ mai apoi cheltuielile suplimentare, atît persoanele fizice, cît şi companiile şi-ar fi mărit fondul de economii. Temîndu-se că guvernele nu-şi vor plăti datoriile, pieţele de obligaţiuni au început să perceapă rate punitive pentru împrumuturi. Iar aici este schepsisul: angajîndu-se pe drumul înăspririi fiscalităţii, miniştrii de Finanţe şi-au deschis o portiţă pentru alte relaxări fiscale. Proclamînd „virtutea fiscală“ n-au făcut decît să practice viciul fiscal. Prin această scăpare s-ar fi putut crea o iluzie a fiscalităţii, în care se reducea, de fapt, mai puţin decît se promitea. Iar acest lucru este, de fapt, exact ceea ce majoritatea ministerelor au şi făcut.  

Asta este doar o parte a încurcăturilor care pot surveni la nivel macroeconomic. Odată ce speranţele şi credinţele sînt introduse în economie, după cum este de aşteptat să se întîmple, rezultatul politicilor fiscale devine incert. Prea multe depind de ceea ce oamenii cred că se va petrece. În jargonul economiştilor, rezultatele politicilor sînt „dependente de model“. 

Laureat al premiului Nobel pentru economie, Paul Krugman vorbeşte cu dispreţ despre acea „zînă a încrederii“ – afirmaţia conform căreia politica fiscală ar trebui să fie un sprijin pentru pieţele de acţiuni. Dar să descoperi că aceste politici au înrăutăţit lucrurile nu înseamnă neapărat că au existat şi alt gen de politici mai bune. Succesul real al unei politici depinde atît de efecte, cît şi de aşteptările pe care le are publicul de la aceste politici. Însă întrebarea rămasă fără răspuns este motivul pentru care publicul are mereu aşteptări eronate. 

Dacă politica fiscală trece printr-o perioadă de majoră bîlbîială, la fel se va întîmpla şi cu politica monetară. Băncile centrale au încercat să evite „Zîna încrederii“ tipărind bani – asta înseamnă că, tehnic, au cumpărat acţiuni guvernamentale de pe pieţele secundare. Era de aşteptat ca aceşti bani suplimentari să se infiltreze prin economie, accelerîndu-i ritmul. Banca Central-Europeană a început cu un program de cumpărare de astfel de acţiuni în valoare de 1,1 trilioane de dolari ca să evite dreptul de veto al Germaniei asupra expansiunii fiscale. Dar efectele aşa-numitei „relaxări cantitative“ depind foarte mult de aşteptări. Dacă infuzia de bani în afaceri va spori încrederea în sistem, se va cheltui mai mult. Dacă însă nu există această încredere, va exista tendinţa de a „ţine banii la ciorap“. 

Rezultatele relaxării cantitative în Statele Unite şi Marea Britanie au fost echivoce. Ce-i drept, guvernele pot să facă rost de bani cu atît mai ieftin cu cît producţia scade. Dar băncile nu au împrumutat mai departe acei bani puşi la dispoziţie, pe de o parte pentru că i-au folosit pentru a-şi plăti propriile datorii, iar pe de alta pentru că cererea de împrumuturi a scăzut.

Principalul efect pozitiv al acestei relaxări cantitative l-au avut preţurile activelor – în special cele financiare. Dar mai multă avere pentru cei bogaţi nu generează neapărat mărirea puterii de cumpărare. Creează o creştere inegală care ameninţă să devină o „bulă economică“ ce ar putea genera apariţia unui nou

financiar. 

Aşa că acum intrăm într-o perioadă post-criză, fără a avea o structură viabilă a ceea ce ar trebui să însemne o politică corectă la nivel macro, o politică ce ar ajuta fie la relansare, fie la o viitoare prevenţie a unor asemenea situaţii de criză. Marile speranţe vin dinspre o mai bună reglementare financiară care ar stopa excesul de creditare. Dar, cînd vorbim despre „exces“, la ce ne referim, de fapt? Vor continua băncile centrale să ţintească inflaţia cu 2%? Sau ar trebui să se bazeze pe ţintirea venitului nominal? Cum ar trebui să fie noua regulă fiscală şi cum ar trebui aplicată aceasta în zona euro? 

Economiştii se întreabă dacă pieţele economice sînt sau nu stabile. Ca adept al lui Keynes, cred cu toată convingerea că pieţele economice trebuie stabilizate prin politici. Dar adepţii lui Keynes au de înfruntat acel adevăr incomod conform căruia o politică stabilă de succes poate depinde de comunitatea de afacerişti care au aşteptări keynesiene. Au nevoie ca „Zîna încrederii“ să fie de partea lor.  

Robert Skidelsky este membru al Camerei Lorzilor din Marea Britanie şi profesor emerit de economie politică la Universitatea Warwick.

© Project Syndicate, 2015 -

traducere de Stela GIURGEANU  

Cea mai bună parte din noi jpeg
Prietenia între femei – un mit?
Marile bucurii și marile tristeți le cam ducem de unii singuri.
Zizi și neantul jpeg
Zăpadă și săpuneală
Săpuneala era, negreșit, un mini-ritual pre-sexual.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Diete și cîteva gînduri despre nutriție
● Orice dietă implică renunțarea la alcool. Eu nu beau decît vin, dar e bună și o bere. Pînă aici! Nu vreau să fiu un om slab, sănătos, dar trist.
E cool să postești jpeg
Cînd aduci munca acasă
Există, bineînțeles, avantaje clare ale muncii de acasă. Și pentru angajați, și pentru angajatori.
p 20 Kierkegaar WC jpg
Maestrul Kierkegaard
Într-o anumită împrejurare, Wittgenstein a observat: „Un gînditor religios onest este ca un funambul.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Ineditele lui Eliade
E un eveniment care, sper, i-ar fi plăcut lui Eliade, pentru că e o confirmare a importanței arhivei pe care o evoca recurent, aproape obsesiv, în jurnalele sale, știind ce a lăsat în ea.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Dialog între un tată și un fiu (la vîrsta inocenței), în autobuz. Tatăl: „Merg să-i iau lu’ mami ceva.“ Fiul: „Ce?“ Tatăl: „Niște cizme.“ Fiul: „De ce?“ Tatăl: „Nu, că nu găsesc.“ Memorabil. (D. S.)
Cea mai bună parte din noi jpeg
Cînd v-ați simțit singuri ultima dată?
Te poți simți însingurat într-o mare de oameni, dacă relațiile cu ei nu sînt potrivite.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Cum se pleca în State în anii ’90?
Astfel, exemplele pot continua, căci românul, odată ajuns cetăţean american, face tot posibilul să-şi uite limba şi obiceiurile, dar năravurile şi le păstrează.
E cool să postești jpeg
Vînzătorul nostru, stăpînul nostru
Rămîne însă o întrebare: politețea, grija, respectul sînt oare condiționate de bani sau derivă din calitatea umană?
p 20 jpg
Incultură religioasă şi incultură universitară
Numeroasele miniaturi ilustrative preiau, alături de modele musulmane, imagistică de tip budist chinez şi creştin bizantin.
Theodor Pallady jpeg
Un iluminist evreu în Țara Românească
Cronica relațiilor dintre români și evrei a fost uneori armonioasă, alteori convulsivă și tragică, în funcție de contexte sociale, dinamici ideologice și evoluții geopolitice inevitabil fluctuante.
index jpeg 3 webp
Cîtă nefericire în urbea lui Bucur!
La noi, aici, în București și în anul de grație 2023, sub ce pictăm oamenii sfîșiați, absurd, de haite, pe cîmpurile năpădite de buruieni ale unui oraș care agonizează fără să o știe?
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Cehoaica Vera Czernak n-a mai suportat infidelitățile soțului ei, așa că într-o zi a decis să se arunce de la balcon. A căzut exact peste soțul ei care tocmai se întorcea acasă. El a murit, ea a supraviețuit.
Cea mai bună parte din noi jpeg
„Ei fac din noapte ziuă ş-a zilei ochi închid”
După ce vorbeam, mă culcam la loc. Nu i-am zis niciodată, dar se pare că știa. Mai tare decît cronotipul (și decît majoritatea lucrurilor) rămîne iubirea, se pare.
Zizi și neantul jpeg
Dimineți de iarnă
Mă făcea să simt că pămîntul nu-mi fuge de sub picioare. Că lucrurile pot avea sens și pot fi la locurile lor.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
La munca de jos
Oare n-ar trebui, la vîrsta lor, să plece în niște excursii ca să vadă lumea, să-și cumpere autorulote cum fac pensionarii din Germania, să-și petreacă revelioanele prin insule cu o climă mai blîndă?
E cool să postești jpeg
Bătaia e ruptă de rai – chipuri ale răului
Grăitoare pentru acest comportament defensiv este, de altfel, și zicala românească „Bătaia e ruptă din rai”, în fapt, o legitimare a violenței.
p 20 WC jpg
Democrația și Biserica în secolul XXI
Așa cum participarea demos-ului la viața cetății e însăși democrația, participarea laicatului la viața Bisericii e însuși creștinismul.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Benedict al XVI-lea
Aproape intactă mi-a rămas, după zece ani, amintirea ultimei slujbe pe care a prezidat-o la San Pietro, în Miercurea Cenușii.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
La știrile TV, imagini dintr-un supermarket și apoi opinia unei fete de la carne, despre cum mai merge vînzarea acum, după ce s-a încheiat iureșul sărbătorilor: „E foarte scăzută un picuț“. (D. S.)
Cea mai bună parte din noi jpeg
Comoara e pretutindeni
Încerc să împing frica mult în fundul rucsacului, undeva între sacul de dormit și polarul de rezervă, amintindu-mi că o să fie vocală, dar n-o s-o las să conducă.
Zizi și neantul jpeg
Tache și cenușiul
Interesant e că pînă și în amintitrile mele culoarea paltonului său a rămas incertă: uneori mi-l amintesc gri, alteori negru.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Cabana Caraiman
Nicăieri nu am simțit un munte mai sălbatic decît la cabana Caraiman, simți hăul, abruptul, aproape de tine țopăie caprele negre.

Adevarul.ro

image
Ger de crapă pietrele în România: temperaturile de coșmar care se anunță. Cât ține episodul de vreme rea
Vremea rea pune stăpânire pe aproape toate regiunile. Va continua să ningă la munte, iar temperaturile vor scădea accentuat. Gerul ne va chinui toată săptămâna viitoare.
image
Închisoare pe viață pentru un român care a ucis o femeie pentru a-i lua averea. Cum s-a filmat în casa victimei
Mohammed El-Abboud, cetățean român în vârstă de 28 de ani, și Kusai Al-Jundi, cetățean sirian, în vârstă de 25 de ani, au păcălit-o pe Louise Kam, să semneze documente de împuternicire care, credeau ei, le-ar fi permis să controleze averea de milioane de euro a acesteia.
image
„Mirciulică“, filmul cu Mircea Bravo, locul 1 pe Netflix. Cât profit a făcut în cinema. „A trebuit să folosim înjurături“ VIDEO
La doar o zi de la lansarea pe platforma de streaming, comedia este deja preferata telespectatorilor din România.

HIstoria.ro

image
Sfârșitul Bătăliei de la Stalingrad: Capitularea mareșalului Paulus
În timpul nopții de 30 spre 31 ianuarie 1943, Brigada 38 Motorizată, având atașate companiile de geniu, a încercuit zona din jurul Pieței Eroilor Căzuți și magazinul Univermag, întrerupând legăturile telefonice dintre comandamentul mareșalului Friedrich Paulus și unitățile subordonate.
image
Originea familiei Caragiale. Recuperarea unei istorii autentice
„Ce tot spui, măi? Străbunicul tău a fost bucătar arnăut, plăcintar! Purta tava pe cap. De-aia sunt eu turtit în creștet!”, astfel îl apostrofa marele Caragiale pe fiul său Mateiu, încercând să-i tempereze fumurile aristocratice și obsesiile fantasmagoric-nobiliare de care acesta era bântuit.
image
Detalii din viața a 3 mari actori cu origini românești / VIDEO
Detalii din viața a 3 mari actori cu origini românești