EDITORIALE ȘI OPINII

Două fetişcane treceau pe lîngă casa noastră şi au cerut voie să rupă nişte liliac pentru a-l duce la mormîntul mamei lor. Erau mai mulţi fraţi, locuiau undeva în vale, n-am ştiut niciodată exact unde. Aveau şi o vacă pe care uneori o scoteau la păscut. Se trăgeau din Italia, aveau un nume sonor, italienesc. Nu ştiu cum de ajunseseră tocmai pe malurile rîului Prahova.

Cred că ar trebui să vă intereseze marele succes de care se bucură, printre bipezi, osteoreparatorul, antiinflamatorul şi rubefiantul Osteocicatrat-gel, pe tubul căruia stă scris, cu majuscule, că e numai pentru uz veterinar şi anume pentru cîini şi pisici; ţin să subliniez că şi mie, personal, mi-a făcut bine, mai ales că îmi place alternanţa vocalelor şi consoanelor sale care au ceva din melodia aceea „La cucaracha“.

În vrem-nu-vremile copilăriei mele (de după abolirea monarhiei), adică în, aproximativ, răstimpul 1948–1954, Ziua Copilului nu prea era în vogă.

Pe geamul meu văd o salcie. Nu ştiu dacă e modelul plîngător, însă nu mi s-a părut niciodată tristă. Ea însă mă întristează pe mine (pentru că mi-o aduc aminte pe ea mică şi pe mine tînăr) şi pentru că mă face să înţeleg că am trecut de vîrsta la care anotimpurile mai însemnau ceva: şcoală, vacanţă, mers la mare. Acum doar salcia îmi spune cît timp a mai trecut.

Ca în ţările civilizate... De cîte ori nu am auzit această referinţă admirativ-frustrată, din cele mai diferite guri şi despre cele mai diverse probleme! Ciudat însă, nu ţin minte să fi auzit vreodată invocîndu-se „ţările civilizate“ atunci cînd era vorba despre... a sta de vorbă.

Da, am picat în plasa excelentei campanii de PR pe care Editura Polirom a făcut-o autobiografiei lui Adrian Marino – Viaţa unui om singur. Am început să citesc cu înfrigurare şi am sfîrşit în amuzament. Nu-l înţeleg pe Marino, deşi mi se pare că gîndim similar la nivel ideologic.

A interveni pe „forum“ a devenit, de cîţiva ani buni, un hobby la îndemînă. La sfîrşitul fiecărui articol publicat în presa curentă, o sumedenie de cititori (care, de regulă, nu-şi semnează mesajul cu numele lor adevărat) se pronunţă, fiecare cu inteligenţa şi gramatica lui, asupra articolului cu pricina.

Prăbuşirea aeronavei în care se aflau preşedintele Poloniei şi aproape o sută de oficiali a generat, în mass-media de la noi, cîteva episoade de ipocrizie publică. N-au de-a face doar cu mass-media, cu profilul şi misiunea sa, ci şi cu democraţia.

Orice cetăţean – zice Constituţia – are dreptul să aleagă şi să fie ales şi, pînă la un punct, decizia cuiva de a se implica în treburile cetăţii are un ce lăudabil. Ceea ce însă mă preocupă nu e atît saltul în politic al unor artişti sau vedete de televiziune, cît, uneori, motivaţia lor reală sau, alteori, confuzia de planuri în care se complace societatea românească. Motivaţia unora pare să fie impură.

Şeful FMI, Dominique Strauss-Khan, a declarat la Bucureşti că Europa ar putea cădea în „liga secundă“ a puterilor economice peste zece sau douăzeci de ani, dacă nu se trezeşte la timp, pierzînd competiţia cu SUA şi Asia.

Salariu de mii de euro, poziţie bună, transportul decontat, proximitatea „marii politici europene“, angajaţi la dispoziţie, salariu de mii de euro. Salariu de mii de euro. Cam asta auzi cînd întrebi românul ce ştie el despre mepi (de la MEP, membru al Parlamentului European).

Competiţii dramatice şi replici mediocre: cam aşa s-a scris istoria Uniunii Europene de pînă acum. De prea puţine ori UE se ridică la înălţimea evenimentelor, cauză pentru Europa să piardă teren atît din punct de vedere economic, cît şi geopolitic.

Din punct de vedere sociologic, boema este un fenomen marginal. Sau, mai bine zis, al marginalilor. Oamenii care îşi permit să piardă noapte după noapte fără să simtă în vreun fel constrîngerea unui program a doua zi nu sînt dintre cei obişnuiţi. Nu sunt obişnuiţi nici oamenii care preferă noaptea zilei.

În prima fază a copilăriei, asociam Paştele cu sunetul făcut de bătutul covoarelor. Probabil că prima oară cînd am auzit acel zgomot cu ecou, venit de pe la vecini, am întrebat ce face aşa iar cineva mi-a răspuns că vine Paştele şi lumea bate covoarele.

Prefer să nu livrez un răspuns comod nici pentru dvs., nici pentru mine.Şi nu vă voi răspunde aşa cum ar dori publicul, mai ales publicul unei reviste de elită, precum Dilema veche.

De peste 70 de ani, pentru mine, dificultatea de a fi evreu în România constă în aceea de a nu mă putea identifica nicicum cu generalităţile, cu substantivele viguros articulate, deci nici cu „evreii“, nici cu „evreul“, nici cu „rromînii“, nici cu „străinii“.

Aţi observat poate că lumea e condusă din umbră. Au fost cîţiva care au încercat s-o conducă de la soare şi-au păţit-o: insolaţii, dureri de cap şi arsuri. Drept pentru care s-au tîrît sub o umbreluţă, pentru a-şi continua dominaţia globală şi micul dejun cu sushi de balenă albastră, protejată.

Avea aspectul unei prăjituri: cînd al unui tort în stil baroc, cînd al unei fine fondante rococo.

Eram săptămîna trecută blocat în traficul din Bruxelles şi ascultam liniştea. Nu exagerez: fiind şi zi de începere a Consiliului European, cu zeci de coloane oficiale, era o aglomeraţie de nedescris, dar era linişte.

Din păcate, nu apuc să mai ascult radio decît foarte rar. Cînd sînt la volan, de pildă, profitînd de amplele răgazuri oferite de traficul metropolitan. Ştiu că există o mulţime de posturi, care de care mai zglobii, mai ştiu cîte ceva despre excelentele emisiuni culturale ale dnei Teodora Stanciu, dar, în general, n-am datele necesare pentru a emite judecăţi definitive despre prestaţia unei instituţii care, în copilărie, mi-a marcat decisiv formaţia culturală.

Lumea occidentală e „construită“, de vreo sută de ani încoace, în funcţie de automobil. Marile oraşe şi legăturile dintre ele sînt concepute şi organizate pentru mersul cu maşina. Spun banalităţi, desigur, dar n-am găsit altă introducere pentru a ajunge la o altă mare banalitate (aproape un aforism, aş putea pentru ca să zic…): automobilul nu doar merge, el mai şi stă. Aici e-aici, căci inevitabil apare întrebarea filozofică: unde?

Recunosc. Urmăresc cu multă ciudă vînzoleala creată de periodicele rapoarte de evaluare pe justiţie ale Comisiei Europene. Ciudă, iritare, enervare. Să mă explic.

O angelitate-n cheie Yin

Poate că peste vreo mie de ani copiii vor fi uimiţi să înveţe la şcoală că omul primitiv îşi creştea animale pe lîngă casă sau în mari complexe industriale pentru ca apoi să le mănînce. Poate că în acea societate viitoare, un om care va mînca un animal va fi perceput la fel cum este văzut astăzi un canibal.

De cîteva săptămîni trebuie să scriu vesel. Scriu la o emisiune la care lumea trebuie să rîdă. Şi, cum nu putem plăti toată audienţa şi nici verifica ce se întîmplă în fiecare casă, e clar că devine necesară folosirea unor glume.

De data aceasta va fi vorba despre alt fel de cotidian, mai puţin „hai-hui“ dar suficient de „socio“, un cotidian care va fi pîinea zilnică a profesorilor şi studenţilor ţării dacă actualul proiect de lege a învăţămîntului superior va trece aşa cum este el propus spre scurtă dezbatere publică chiar înainte de Paşte.

Cel de-al doilea lungmetraj al regizoarei peruane Claudia Llosa, La teta asustada (în traducere liberă, Laptele deznădejdii) a fost premiat cu Ursul de Aur la Berlin în 2009 şi nominalizat la categoria Cel mai bun film străin la Oscaruri în 2010. Extrem de simplu şi totodată tulburător la o primă vizionare, La teta asustada e genul de film ale cărui sensuri şi semnificaţii îşi fac discret apariţia.

Dincolo de filmele bune sau filmele frumoase, ceea ce m-a impresionat totdeauna ca fiind cea mai mare performanţă cinematografică este imaginea – sau imaginarea – Timpului.

Am început să merg la Ateneu de ceva vreme. Asta şi pentru că acum programul îmi permite, nu pentru c-aş fi auzit că între timp muzica clasică a devenit un must-listen. Merg, mă aşez frumos în scaunul meu înconjurat de urechi muzicale şi mă las pradă plăcerii unice de a asculta o simfonie pe care nu ştiu cine a compus-o, cînd şi de ce. Aş putea afla luînd programul de sală, însă am auzit mai demult că trebuie să-l plăteşti – şi în momentul ăsta sînt decis să fac economii.

Noul concurs televizat „Coşul corect“ pare să fie îngemănarea dintre două instituţii care au început să conteze mult prea mult în viaţa noastră: televiziunea şi hipermarketul (în cazul de faţă Realitatea TV şi Carrefour).

(A la Mme Sei Şōnagon)

Cînd februarie s-a topit, rece şi indecis, în martie, Chopin a împlinit 200 de ani. Naşterea sa, oricît de certă, este cumva misterioasă. Actele de stare civilă indică data precisă a naşterii: 22 februarie 1810.

„Această situaţie nesănătoasă este produsul unui sistem clientelar. Guvernele succesive au grija extinderii beneficiilor pentru prietenii politici, în special prin slujbe confortabile în sectorul public, concomitent cu persecutarea rivalilor din alte partide. În zilele noastre, în democraţie, concurenţii politici nu sînt nici ucişi, nici exilaţi. Ei sînt doar îndepărtaţi din funcţiile deţinute, pentru a face loc partidului la putere. Rezultatul a fost un sector public uriaş şi ineficient ş...ţ E

Dacă îl punem pe prietenul Google să caute „Băsescu academician“, găseşte 665.000 de „intrări“. Dacă îl punem să caute „Academia Oamenilor de Ştiinţă din România“, găseşte doar 207.000 (dar multe dintre ele sînt legate tot de numele preşedintelui).

Săptămîna trecută, vechile comandouri anti-băsesciene, hîrşite în lupte grele şi rămase, de la un timp, fără adversarul din ale cărui derapaje au trăit, seară de seară, vreme îndelungată (pînă la alegeri), au redescoperit euforia. Viaţa a reînceput să palpite în arterele lor depresive, retorica demolatoare a discursului lor tradiţional s-a înviorat brusc, în mod nesperat. Aveau din nou subiect.

E ca la ruletă. Nu ştii ce se va întîmpla, cine va apărea pe ecranul calculatorului şi ce va spune. În ultimele săptămîni, pe Internet se comunică arbitrar. Chatroulette a avut succes fulgerător, într-un timp extrem de scurt, în care alte proiecte online nici nu apucă să se dezmeticească. Băiatul care l-a făcut e din Moscova, are 17 ani şi spune că s-a plictisit să vorbească mereu online doar cu prietenii lui. De ce n-ar face-o la întîmplare, cu străini? Aşa s-a născut Chatroulette, locul unde c

– Nu, e relativ de curînd... Ştii foarte bine că am trăit, ca să spun aşa, cu HR în casă şi chiar mă pricep. Dar de ceva timp am început să mă întreb ce fac eu cu viaţa mea şi mi-am dat seama că nu asta vreau să fac! Mi-am dat demisia şi mi-am găsit destul de repede (înseamnă că sînt bună, nu!?) un job, tot în resurse umane şi tot într-o corporaţie, dar doar pentru trei luni. Fix cît să am timp să mă hotărăsc ce o să fac de acum încolo.  – Şi cam la ce te-ai gîndit? o întreb eu, curios.  – Orice

Rablele sînt, ca şi ruinele, prezenţe nelipsite ale peisajului nostru cotidian. De aceea iniţiativa Guvernului, mai precis a Ministerul Mediului, de a aplica programul de eliminare a rablelor e de salutat. În ultima lună au fost trimise la REMAT cîteva zeci de mii de rable (cu ruinele e mai greu). Partea a doua a programului, cea care prevedea ca posesorii de vouchere obţinute prin casare să-şi cumpere mai ieftin maşini noi, nu a reuşit la fel de bine (pînă acum e vorba de doar cîteva mii de). U

Luîndu-ne după un şir de titluri ale cărţilor cutărui autor (ce se întîmplă a fi unul şi acelaşi cu al materialului de faţă), anume Prozarium, Simpleroze, Istoriile unui matroz întors de pe Planeta Roz, Roşul uşor e rozul iluzor, am putea crede că, dintre culori (sau nuanţe, dacă e să fim pedanţi), preferă rozul...

De cîte ori venea la Paris – şi asta se întîmpla cel puţin o dată pe an – profesorul Charlie Citrine Jr. ajungea în chiar prima după-amiază a sejurului său la Café de Flore sperînd să se întîlnească, într-un fel sau altul, cu spiritul acelei Europe despre care vorbea an de an studenţilor săi de la University of Chicago la cursul său de istorie a ideilor secolului XX. Ştia că vînează umbre, pentru că la Café de Flore vin, acum, numai turiştii. Vremurile în care cafeneaua era frecventată de spirit

Luna trecută, în parcul de distracţii Sea World din Florida, o orcă a tras-o pe Dawn Brancheau, una dintre dresoare, în bazin şi a ţinut-o sub apă pînă ce aceasta a murit înecată. Moartea femeii este, fără discuţie, o tragedie şi cu toţii ar trebui să înţelegem drama prin care trece familia acesteia. Incidentul ridică însă foarte multe semne de întrebare: oare atacul nu a fost deliberat? Nu cumva mamiferul, o orcă pe nume Tilikum, dar alintată Tilly, a reacţionat atît de violent din cauza faptul

Stai în redacţie şi te uiţi pe geam. A venit căldura, în sfîrşit. Chef de scris nu ai. Tocmai te-ai întors de la încă una dintre mega-plicticoasele conferinţe de presă de la Primărie. Ştii dinainte ce trebuie să scrii, în funcţie de relaţia patronului cu primarul. Ori de bine, ori de rău, indiferent de conţinutul evenimentului. Ai o vîrstă, ai cîţiva ani de presă şi începi să te întrebi cît timp o să mai faci asta. Cît timp o să rămîi în banalităţi locale, învelite în poleieli justiţiare ale căr

Ceva nu merge! Dacă o campanie făcută de profesionişti nu şi-a atins scopul, înseamnă că „e ceva putred“… Este vorba despre campania „Europa Liberă aici!“, care ar fi trebuit să adune cei 200.000 de euro necesari aducerii în ţară a arhivei postului de radio. A început pe 1 decembrie, cu tot tacîmul – spoturi audio şi video, Internet, Facebook, Twitter, susţinători de mare notorietate (de la Neagu Djuvara şi Stelian Tănase la Robert Turcescu şi Cristian Tabără) etc. Era nevoie de 100.000 de român

Duminică, 2 februarie 1969 Plimbare la cimitir, după-amiază, printre ierburi uscate şi aburi de primăvară. O femeie aflată la mormîntul fiului ei, mort la vîrsta de nouă ani, îmi povesteşte: „Îl văd în vis de cîte ori îl chem. Azi-noapte, de pildă, mă aflam într-o pădure pe care n-am mai văzut-o, sînt sigură, niciodată. În desişul ei se făceau două cărări. Amîndouă duceau spre o casă, frumoasă, cum iarăşi n-am mai văzut niciodată. M-am uitat mai întîi printr-una din ferestre: am văzut dormitoar