gazela de perete

Replică pangramatică la un roman lipogramatic, în speţă defectiv de e, – La Disparition de Georges Perec: Peretele de semne este dens: lespede de semne grele, ferme, negre. Peretele de semne e lejer: eter celest – peretele de semne. Peretele de semne este dens: dens & sever – peretele de semne. Ce lest celest – peretele de semne: ex-rest de cer etern seren, pesemne!

Citesc, pe Goagăl, nişte rînduri dintr-un jurnal nocturn, pesemne, al unui ins subţire şi, pe deasupra, superenglezit. Or, respectivul cetăţean, la „ora 0,10“, într-un Bucureşti, ce-i drept, canicular, intră în panică la ţiuitul (el îi spune „zgomot infernal“) al cui crezi, domnule?

În uşile marilor hoteluri, ca şi ale marilor localuri de patru sau mai multe stele, te întîmpină, în general, pătruns de propria-i importanţă, ca orice majordom de casă mare, un general postiş sau butaforic, cu galoane (fără, însă, patru stele), cu chivără şi cu fireturi aurii, numit pedel.

Totul (ca să încep cu un truism): o funcţie, o situaţie, un rol expiră pe pămînt. O „ordonată spiră“ devine o ex-spiră: un fitil futil, o sfoară bleagă, un apendix caudal porcin fără obraznicu-i burghiu, un sfredel reajuns piron, un 8 buclat devenit simplu 0. Homunculii politici, la rîndu-le, expiră, mulţi dintre ei fiind nişte ex-piraţi.

Se oprise la vreo 10 m de pămînt: mai să-l atingi cu mîna. Stagna în aer de vreo patru zile, lăsînd impresia că-şi aflase-n fine, locul căruia îi va fi fost, dintotdeauna, hărăzit.

Pornind de la legitima premisă că noţiunile aşa-zicînd abstracte sînt, numeric şi calitativ, insuficiente să descrie şi, ipso facto, să exprime mulţimea şi diversitatea unor acţiuni şi circumstanţe irepetabile sau strict particulare, cutare lingvist de anvergură a propus, de la amvonul unui sympòsion filologic, revizuirea, între altele, a modurilor verbale, – după Domnia Sa, mult prea puţine...

Lenuţa Tractorista (numele e un pseudonim amintind de Miţa Biciclista, dar absolut involuntar, – ultima fiind o citadină), N-am dansat decît tovarăşi. Cartea conţine amintiri du(b)ioase din vremea reuniunilor tovărăşeşti, cînd, jună şi nurlie, Ilenuţa dansa cu tot activul de partid.

Ca să fii o ditamai princesă de l’Oréal-Garnier & Avon (fără Stradford!) trebuie ca, pe donjon (nu pe Don Juan!), să-ţi fîlfîie o Oriflame (firesc, prima alegere), şi să (nu uiţi să) ai grijă de tine (prietenii ştiu de ce): pentru că meriţi!

O, bîlciurile de-altădată; o, dulciurile: bragă, limonăzi, îngheţată de vanilie, ciucalată, rahat, covrigi, nuci, mere, portocale, bèigălă, roşcove, fisticuri, stafide, turtă dulce, cofeturi pentru colivă ş.a.m.d.,

Locuiesc, în ombilicul urbei T. (cu buricul, însă, tăiat de-amar de vreme), un apartament bicameral, ca Parlamentul nostru (al nostru şi nu prea). De cînd bîntuie, prin România, stafia sistemei unicamerale, am început să intru la idei.

Dagherotipurilor (cu expunere prea lungă), heliominiaturilor în sepia, ca şi altor tehnici imortalizante, le lua, treptat, la bîlciuri, locul, fotografia la minut: „Zîmbiţi, vă rog!“ şi gata. Ce fericire pe ibovnicii săraci! O poză ca asta era ieftină ca braga…

Cum voi fi spus, în numărul trecut, idealul de frumuseţe însuşi al fiecăruia în parte, „genul“ propriu de femeie sau bărbat, aduce a portret-robot... Literaţii nu prea fac, nici ei, excepţie de la această regulă nescrisă, – blondeţea feminină, bunăoară, fiind visul însuşi al lui Mallarmé (cf., între altele, o mie: „Femeia ideală, adică una dintre faţetele multiple ale frumuseţii ca atare, ale diamantului ce este ea, nu este una brună.

Copil fiind (şi mai apoi), la noi în casă, era în uz o enigmatică expresie, anume „şcaţ de pe cutia de ceai“. Eu, unul, nu-mi aduc aminte să fi văzut, după război, o astfel de cutie misterioasă, dar intuiam că era vorba de, îndeobşte, prostul gust al feluritelor fotoportrete

Gheata, de un galben elegant şi cu crampoane antiderapante, a centrului înaintaş, mîngîia mingea, cînd şi cînd, – aceasta simţindu-se, însă, frustrată că nu o mîngîie manual. ...

Domnişoara Marie Laurencin, prietena (cum se zice astăzi) a lui Guillaume Apollinaire, are un tablou a cărui ramă este făcută din oglindă. Vreau să spun că rama amintită pare, şi chiar este, una a unei veritabile oglinzi.

● Tratat asupra Dînsităţii. Cartea e semnată de o seamă de experţi ai vieţii conjugale, care-şi numesc – cînd se referă in absentia la ea – soţia, „Dînsa“; de unde şi noţiunea respectivă (şi ultrarespectuoasă), anume „Dînsitate“. [N. B.: A nu se confunda cu Densitatea!]

Jucat-am nu puţine roluri de-a lungul îndelungii mele cariere de actor dramatic. Unele, fără importanţă: uşier la Curtea de Justiţie; pedel cu şapcă, eghileţi, lampasuri roşii, plus fireturi, în pragul uşilor turnante ale mai multor cazinouri (în comedii bulevardiere); ca şi valet, purtînd pe tavă corespondenţa baronesei. Celor ce au să retorcheze că asta-i simplă figuraţie, le amintesc că figuraţia asigură configuraţia spectacolului ca atare.

Amorurile începute în maşină, pe bancheta de meşină bej sau sable, ar putea să se continue-n pădurea silhuie de pe marginea şoselii, – mirosul căreia, de cetini şi răşină, îl domină pe-acela de carburanţi încinşi.

Der Mensch als Menschewik, der Uebermensch als Bolschewik (ceea ce va să zică: Omul ca minimalist, supraomul ca maximalist). – N-am menţionat numele autorului căci studiul, printr-o fraudă pioasă, dar impie, îi va fi fost atribuit „nifilistului“ Serghei Neceaev (1847-1882).

Cînd n-au să mai existe trenuri, va mai şti, oare, cineva ce-i aia deraiere lexicală?

Stilul cool, în (mare?) vogă, încă, implică recele, un „sînge rece“ (în sens de, baremi, self-control), putînd duce, cu vremea, la o răceală afectivă, ba chiar la un „global cooling“ al iubirii.

● Mircea Geoană, Bei un ceai cu mine, Vântule? (suveniruri preeleptorale)

Cine ar fi putut crede că un studiu, unul de cea mai strictă (şi aridă) specialitate,-n speţă muzicologia, ar fi în stare să ajungă un best-seller?!

Un cititor (sau, mai curînd, o cititoare) ne întreba, deunăzi, dacă „somnul [!] afecţiunii e un moft sau, dimpotrivă, ca şi al raţiunii, el poate naşte monştri?“

În vrem-nu-vremile copilăriei mele (de după abolirea monarhiei), adică în, aproximativ, răstimpul 1948–1954, Ziua Copilului nu prea era în vogă.

Avea aspectul unei prăjituri: cînd al unui tort în stil baroc, cînd al unei fine fondante rococo.

O angelitate-n cheie Yin

(A la Mme Sei Şōnagon)

● Cînd se asociază două cocoloaşe, fiecare dintre ele este cocoloşul celuilalt.

10: O oră de desen. Domnul profesor de desen (sau, pentru paseişti, desemn) intră pe uşă cu un ghemotoc, în mîna stîngă, de hîrtie. Îl instalează pe catedră (în aşa fel încît să fie vizibil întregii clase) şi ordonă: „Desenaţi-l! Aveţi la dispoziţie toată ora“.

1. „Pudrează-mă!“ se milogi prinţesa de fluturele ce-i căzuse-n plasă. Acesta începu să-i ningă pe decolteu, pe umeri şi pe braţe... Prinţesa-şi luă agale zborul, – în timp ce o omidă gol-goluţă o privea, de jos, cu ochi uriaşi.

Ar fi mai potrivit ca un CV (de la curriculum vitae, parcă,– în latină) să se cheme,-n loc de, vai, SiVi (!), 105.

Prin parbriz, omul amintea rizomul. Părea rizomul însuşi, tulpina subterană, deci, a unui, să zicem, exemplar de mătrăgună. Cumătră bună, mătrăguna-i îngăduise omului să-i semene oleacă. Prin parbriz, omul (foarte scund, – încît capu-i mare şi stufos mai că nu depăşea volanul) evoca rizomul mătrăgunei. Parbrizul (cu, uitasem să precizez, brizbiz, – căruia unii-i spun brizbriz) era tulbure, ud, opac aproape, din pricina cumetrei ploi.

Un prieten al meu cu mult mai tînăr, anume Dan [J.] Ungureanu, mi-a trimis, deunăzi, un e-mail cu următorul conţinut: „Ghiciţi de pe lista de mai jos! Există vreo limbă papuaşă pe această listă?

MIRELE: poate şi pentru că-mi evoci mai „toată bogăţia şi confuziunea“ (vorba unui poet de seamă) „a pădurii“; poate şi pentru că nu te-ai desprins cu totul de verdele-i sălbatic şi umbros, de luminişurile lui pătate cu soare pîlpîind pe iederi, de reavănul şi negurile-i dese, – care te-mbie, fără să le temi; poate pentru că te ghemui, uneori, ca într-o scorbură, la pieptul celui drag, pentru că-ţi culci pe faţa lui obrazul ca pe o coajă albă de arţar, pentru că miroşi a nucă nouă; poate pentru

Kaum einen Hauch     MIRESA: Sărute-mă cu răsuflarea gurii sale! Din creştet pînă-n tălpi, – cu, numai, suflu-i. Cu doar suflarea gurii lui ce-adie aşijderi unei pale de vînt palid. Învelitoare fie-mi adierea-i, cea care, fără să adere la propria-mi carne, să mi-o mîngîie în treacăt, – ca atunci cînd sufli într-o carte, ca să-i desparţi prea alipitele petale...

Greu rezolvabilă (în aparenţă, cel puţin), o problemă se ivi în ziua cînd onorabila fundaţie adresa căreia era, spuneam, www.alunitsa.ro. decise să-şi extindă peste graniţi spornica sferă de activitate, prin înfiinţarea unei sucursale în Ţara Cantoanelor, anume la Vevey. Ceea ce făcea ca, din păcate, să fie pusă pe tapet chestiunea unei noi adrese web. Dat fiind faptul că Eichhörchen e un termen, nu numai lung, dar şi cam greu inteligibil pentru elveţienii negermanofoni, în timp ce écureuil, nic