Un imbecil
Citesc, pe Goagăl, nişte rînduri dintr-un jurnal nocturn, pesemne, al unui ins subţire şi, pe deasupra, superenglezit. Or, respectivul cetăţean, la „ora 0,10“, într-un Bucureşti, ce-i drept, canicular, intră în panică la ţiuitul (el îi spune „zgomot infernal“) al cui crezi, domnule? Al unei interminabile alarme a nu ştii cărui automobil? Al unei oacheşe terase cu manelişti greu impozabili? Al unor maimuţe urlătoare ce bîntuie străzile, de la o vreme, noaptea? Nu, nu şi nu, de trei ori nu. „Sursa zgomotului infernal era bucătăria unde geamurile deschise dau spre luminator. Is it a bird? Noo. Is it a plane? Noooo (da’ seamănă). Is it a fucking cricket? Yeeeeeeess. Şi şi-a găsit unde să cînte... În luminator.“ – Pe cetăţeanul nostru insomniac, greierele îl „oripilează“; urechile-i „ţiuie“, iar capu-l doare („vag“). Prin minte-i trec „înjurături“: caută „una potrivită pentru greieri“; „trînteşte varianta populară de la: «z’greierele mamei dvs», printre dinţi“. Ş.a.m.d., – cu un acelaşi fin umor, cu o aceeaşi superioritate faţă de greierele lui Anacreon (căci ăsta-i unul şi acelaşi cu acela!). Ar fi cu totul inutil să-i amintim acestui domn, că unul, Keats, a scris o poezie On the Grasshopper and the Cricket. Anglofonul nostru-i om serios; era să spun: „a fucking serious man“, – iar unuia ca dumnealui, dacă greierele-i ţiuie sinistru, Keats îi... chiţăie, la rîndu-i, în urechi!