Din memoriile unui actor de teatru

Jucat-am nu puţine roluri de-a lungul îndelungii mele cariere de actor dramatic. Unele, fără importanţă: uşier la Curtea de Justiţie; pedel cu şapcă, eghileţi, lampasuri roşii, plus fireturi, în pragul uşilor turnante ale mai multor cazinouri (în comedii bulevardiere); ca şi valet, purtînd pe tavă corespondenţa baronesei. Celor ce au să retorcheze că asta-i simplă figuraţie, le amintesc că figuraţia asigură configuraţia spectacolului ca atare. De altfel, nu am fost doar figurant. În Hamlet, am interpretat, cu brio, rolul Căpitanului norveg, fiind cît pe-aci să fiu distribuit în, Prince of Norway, Fortinbras. Nu mai continui lunga listă. Adaug, totuşi, că succesul maxim l-am cunoscut în rolul unui şarpe. Nu-i vorba de aceia din tragedia Andromaque a lui Racine: „Pour qui sont ces serpents qui sifflent sur vos têtes?“, ci de vipera (sau cobra?) asasină a celei mai faimoase regine egipţiace (alături de, fireşte, Nephertiti), din piesa lui Will, Antoniu & Cleopatra. Dacă spun „rolul unui şarpe“ nu-nseamnă că mă travesteam într-o orifică reptilă. Ofidianul va fi fost trucat: un furtun dur, flexibil însă, manipulat, cu artă, din culise. Rolul meu consta în sîsîit. Am învăţat să sîsîi comme il faut de la un vechi dresor de şerpi. Poate că Dvs vi se pare că sîsîitul este uniform (ca, bunăoară, polisigma lui Racine); nici gînd, el are inflexiuni, e meandratic şi sinuos, e serpentin prin excelenţă, făcînd, ca undele sonore (din fizică), noduri şi ventre. Siflantele-i nu-s monotone, ci,-n funcţie de împrejurări, pot fi cînd agresive şi tot mai furibunde, cînd tandru-insinuante ca un discurs erotic. Apropiindu-se de sînii Cleopatrei, după ce va fi ieşit „la drumul mare“, din coşul cu smochine, şarpele interpretat de sussemnatul avea un galeş sîsîit, seducător, ba chiar afabil, de rece viperă-n călduri. Îl imitam aşa de bine, că, dacă scîrţîia vreun scaun sau strănuta vreun spectator, întreaga sală emitea un inclement, însă legitim, sssssssssssss!