Rosarium (II)
O angelitate-n cheie Yin
(adică una de natură şi/sau
sorginte... femyină) implică,
nu numai cromatic, rozul
(acest dilutus rubor „roşu
stins“), – căruia vernilul,
verde palid, pare a-i fi
complementară în, exclusiv,
orizontala/întinderea
mundanităţii... Altminteri,
însă,-i tocmai rozul corespondentul
veritabil al azuriului (bleu ciel).
– Că fie albul, fie apa (prin
definiţie, incoloră) participă,
ca diluanţi, la respectivele
„pasteluri“, la „acuarelele“
acestea, se înţelege de la
sine: prin vernil (vert Nil)
transpare Nilul, iar prin albastrul
nostru, albul, – semnificaţia
latinescului albaster nefiind
alta decât tocmai „blanchâtre“,
„weisslich“, „candicans“. Or, e
chiar „alburiul“ ăsta, culoarea
unei transcendenţe (limfatice,
spectrale, vagi) ca idealitate
pură, ca maximă impalidare (şi
reverie vaporoasă), ca trans-alb
(aster): „outre-ciel“ (vorba
poetului Elskamp), ca, adică,
ultra-ca(e)ruleus. Un dincolo
al cărui „soţ“ ar fi, aici,
trandafiriul; nu, însă, într-un
sens idilic, dar ca o exsanguizare
a prea pletoricului roşu, – această,
după Valéry, „culoare-a vieţii substanţiale“.
