Etică gazetărească
Săptămîna trecută, vechile comandouri anti-băsesciene, hîrşite în lupte grele şi rămase, de la un timp, fără adversarul din ale cărui derapaje au trăit, seară de seară, vreme îndelungată (pînă la alegeri), au redescoperit euforia. Viaţa a reînceput să palpite în arterele lor depresive, retorica demolatoare a discursului lor tradiţional s-a înviorat brusc, în mod nesperat. Aveau din nou subiect. Puteau din nou să reverse asupra poporului valuri de sarcasm, băşcălie, profeţii sumbre, amărăciuni şi scîrbe: Băsescu a fost ales membru de onoare al Academiei Oamenilor de Ştiinţă. Care va să zică dictatură. Care va să zică neruşinare. Ceauşescu redivivus. Ţară de lingăi. Intelectuali vînduţi. Băsescu se întoarce! După o absenţă deconcertantă, pe care numai o boală grea poate, mă-nţelegi, pentru ca s-o explice, preşedintele revine pe piaţă ca sămînţă de scandal. În jurul dlui Gâdea s-au săpat noi tranşee. Tovarăşii de front ai melancolicului moderator s-au regrupat, gîfîind de plăcere, în jurul microfoanelor. Vigilentul Ciuvică şi-a reactivat cearcănele. Pe alt post, dl Ciutacu, însoţit de o graţioasă ziaristă blondă, şi-a exhibat, abundent, proasta dispoziţie. Băsescu academician? Ce tupeu! Băsescu – nemuritor alături de George Emil Palade! Alături de Ion Cristoiu! E prea de tot! Biata ţară! Şi în timpul acesta pensiile scad, iar bulgarii ne-au luat-o înainte! Să fi cerut onorantul titlu chiar preşedintele? Ar fi tare! Dar chiar dacă nu l-a cerut el, cert e că l-a acceptat. Ergo: Traian Băsescu merge pe urma antecesorului său comunist. V-am spus-o şi n-aţi crezut. Acum aveţi dovada.
Din nefericire, această palpitantă utopie, această – putem spune – pleaşcă a ratingului autohton, această delicioasă gafă a Cotrocenilor, s-a destrămat la fel de repede cum a apărut. Traian Băsescu nu ştia nimic de iniţiativa, mai curînd penibilă, a Academiei Oamenilor de Ştiinţă şi, de altfel, a respins prompt venerabilul titlu. Ce ne facem acum? Toate istericalele, toată gălăgia, tot arsenalul de conjecturi, îmbrînceli şi lamentaţii ale atacatorilor au căzut în derizoriu. În ridicol. În farsă de prost gust. Ceea ce a ocupat o seară întreagă de vehemente dezbateri televizate a trecut în neant. Ca telespectator, sînt ofensat. De ce mi s-a băgat pe gît, ore întregi, o temă falsă? De ce s-a abuzat de timpul meu şi de buna mea credinţă, fără nici o motivaţie, fără nici un temei real? Singurul rezultat al tărăşeniei, contraproductiv pentru soldăţeii ei, a fost formulat, rapid, de Adrian Păunescu, într-o emisiune ulterioară (nu credeam să ajung vreodată să-l citez): Traian Băsescu s-a dovedit – a cîta oară? – mai inteligent decît inamicii săi.
Dar hai să zicem că lucruri de genul ăsta se mai întîmplă. Se mai întîmplă ca gazetarii să se lase antrenaţi pe o pistă falsă. Să aibă slăbiciunea de a specula în jurul unui zvon, înainte ca el să fie sau nu confirmat. Dar n-ar trebui, într-o a doua instanţă, ca autorii falsului să şi-l asume? Să ofere publicului, pe care l-au înşelat o explicaţie, o corectură, o scuză? Să facă dovada unei onestităţi şi a unui simţ al onoarei, pentru a căror lipsă îi judecă devastator pe alţii? Cui ar strica un pic de jenă etică? O mică insomnie deontologică? Şi cînd se vor decide gazetarii noştri să renunţe la gazetăria înţeleasă strict ca „lung prilej de vorbe şi de ipoteze“?
