Parcaţi, tot va mai rămîne ceva…

Lumea occidentală e „construită“, de vreo sută de ani încoace, în funcţie de automobil. Marile oraşe şi legăturile dintre ele sînt concepute şi organizate pentru mersul cu maşina. Spun banalităţi, desigur, dar n-am găsit altă introducere pentru a ajunge la o altă mare banalitate (aproape un aforism, aş putea pentru ca să zic…): automobilul nu doar merge, el mai şi stă. Aici e-aici, căci inevitabil apare întrebarea filozofică: unde?

În garaj sau pe un loc de parcare, desigur. În marile oraşe, un garaj costă cît nu face, e un adevărat lux (aşa că să-l lăsăm deoparte), iar locurile de parcare sînt în număr limitat. Drept pentru care autorităţile locale reglementează, într-un fel sau altul, problema. Să le numărăm, Coane Fănică. În Amsterdam, locul de parcare se plăteşte (cu excepţia unui cartier din nordul oraşului unde se poate parca liber pe marginea străzilor): localnicii au un fel de abonament cu preţ redus, cei aflaţi în tranzit plătesc preţul întreg, care trage spre doi euro pe oră. În centrul oraşului Oslo se ajunge la trei euro pe oră. În Paris – se plăteşte. În centrul Romei – aşijderea. În Viena, parcarea cu plată sau fără este reglementată în funcţie de zone, iar culoarea dungilor de pe asfalt îţi indică dacă trebuie să bagi mîna în buzunar sau nu: dacă e dungă albastră te cauţi de mărunţiş, dacă e dungă albă încui maşina şi pleci liniştit unde ai treabă. În oraşe mai mici, cu trafic mai lejer, centrul (de obicei, „istoric“, cum se spune) este zonă pietonală. Nici măcar maşinile care aprovizionează magazinele nu au voie să intre acolo decît noaptea (sau în anumite intervale orare, reglementate de la caz la caz; şi uneori în schimbul unei taxe). N-a fost dintotdeauna aşa: primăriile au luat această măsură în momentul în care traficul auto a devenit apăsător pentru nişte zone urbane proiectate şi construite pe vremea cînd se mergea pe jos, călare sau cu căruţa. Într-un oraş ca Bruges, bunăoară, ar fi de-a dreptul imposibil să se mai circule azi cu maşinile pe străduţele medievale din centru. Pe străduţele din centrul Romei e tot aberant, dar italienii convieţuiesc, se pare, mai uşor cu aberaţia: o încercare a Primăriei de a interzice total accesul cu maşina în centrul istoric s-a lovit de protestele patronilor de restaurante şi magazine din zonă, care s-au trezit cu clientela mult diminuată. Dedaţi – poate mai mult decît alţi europeni – la mersul cu maşina, italienii se lipsesc de o cină la un restaurant bun din centru dacă trebuie să meargă o bună bucată de drum pe jos… Aşa încît s-a introdus un fel de taxă pentru accesul cu maşina în zona centrală (ca şi în Londra, de altfel), dar asta nu a contribuit prea mult la scăderea traficului… Şi exemplele ar putea continua.


Să revenim acum la ale noastre: şi la noi se plăteşte parcarea, şi la noi există tentative de a face zone pietonale în centrele istorice. Nu-i aşa că Bucureştiul (plus alte cîteva mari oraşe din România) seamănă cu oraşele europene? Nu-i aşa. La noi, în 20 de ani de tranziţie, numărul de automobile a crescut enorm, iar numărul locurilor de parcare a rămas cam acelaşi. Pe ici, pe colo, s-a construit cîte o parcare supraetajată ori s-a mai muşcat un pic din carosabil (sau din spaţiile verzi, oricum puţine) pentru parcări. Dar mai degrabă la voia întîmplării. Problema a devenit serioasă şi, în locul unor încercări de a găsi soluţii sistematice şi durabile, „ai noştri“ au transformat şi asta într-o afacere pentru cîţiva „aleşi“. În Bucureşti, de pildă, maşinile parcate – cică – neregulamentar sînt ridicate, iar posesorii trebuie să plătească o taxă considerabilă pentru a le ridica. Zile la rînd, platformele firmelor care se ocupă de asta „perie“ cîte o margine de stradă şi ridică tot, pînă cînd şoferii cedează nervos – şi financiar! – şi parchează în altă parte. De obicei pe trotuar, exploatînd cu o îndemînare demnă de o cauză mai bună fiecare colţişor rămas liber, sau prin spatele blocurilor, unde riscă să ocupe colţişorul altcuiva. Astfel încît măsura luată de administraţia locală – acoperită legal, desigur – a avut pînă acum următoarele consecinţe: 1) nişte bani frumoşi cîştigaţi uşor de „cine trebuie“; 2) sufocarea trotuarelor (deci acutizarea străvechiului război între automobilişti şi pietoni) şi 3) tribalizarea cetăţenilor (am văzut numeroase conflicte, ajunse pînă la violenţă fizică, între şoferi care îşi disputau „teritoriul“ – adică acelaşi amărît de loc de parcare). Un amestec de cinism (căci e uşor să invoci legea şi „descongestionarea străzilor“) şi de afacerism hrăpăreţ au condus nu la o soluţie, nu la încercarea de a rezolva o problemă a oraşului, ci la mutarea problemei de colo-colo şi la învrăjbirea oamenilor. Situaţia va mai dura ani buni, aşa încît firmele care au prins această afacere vor merge la sigur: auzeam deunăzi la un post de radio o socoteală precisă a raportului dintre numărul de maşini şi cel al locurilor de parcare, astfel încît se vor găsi în orice moment automobile numai bune de ridicat, încă multă vreme de acum înainte.

Aşa încît Bucureştiul nu seamănă cu oraşele europene, nu neapărat pentru că avem străzi mai proaste şi parcări mai puţine (da, ştiu, sîntem mai săraci şi am moştenit o situaţie grea...), ci pentru că administraţia oraşului nu lucrează pentru cetăţeni şi nu doreşte să găsească rezolvări eficiente ale problemelor, ci doar să taie panglici şi să obţină voturi. Ne despart, de oraşele europene, cîteva secole de civilizaţie (adică de bună administrare) care nu se pot şterge nici cu lozinci, nici cu steaguri albastre cu steluţe, plasate peste tot.