Cum ai ajuns să scrii despre Uniunea Europeană?

Stai în redacţie şi te uiţi pe geam. A venit căldura, în sfîrşit. Chef de scris nu ai. Tocmai te-ai întors de la încă una dintre mega-plicticoasele conferinţe de presă de la Primărie. Ştii dinainte ce trebuie să scrii, în funcţie de relaţia patronului cu primarul. Ori de bine, ori de rău, indiferent de conţinutul evenimentului. Ai o vîrstă, ai cîţiva ani de presă şi începi să te întrebi cît timp o să mai faci asta. Cît timp o să rămîi în banalităţi locale, învelite în poleieli justiţiare ale căror dedesubturi le ştii prea bine? Nu prea mai ai chef de asta, dar nu ai ce face, e leasing-ul la maşina, ai rata la „ipotecar“.

Îţi dai seama că ar trebui să fii altfel decît colegii tăi de redacţie, să te iţeşti cumva. Să îţi găseşti nişa. În cazul în care nu ai voioşia bonomă a lui CT Popescu sau omniscienţa plină de plusvaloare a lui Chireac, imparţialitatea lui Ciutacu sau candoarea lui SR Stănescu, este greu să te mai remarci în peisajul media al ţărişoarei. Îţi mai rămîne un domeniu specializat, plin de cuvinte rare, anost, indigest, evitat de toţi editorii coordonatori: jurnalismul pe teme europene. Te hotărăşti. Asta e calea. Dările de seamă de la Primărie? Le faci rapid, deja ai preocupări mai înalte. Începi să te documentezi în secret. În prima fază, pricepi cam 25% din ceea ce se vorbeşte pe la conferinţele şi seminariile de profil. Mulţi termeni noi, vorbitori care se întrec în a utiliza jargonul bruxellez cît mai des şi fără milă. Treci de faza asta deoarece nu ai încotro. Editorul coordonator te urăşte de moarte şi tu vrei să-i dai o lecţie. Faza următoare ţine de noroc. Dacă ai şansa să te duci într-o vizită de studiu la Bruxelles, la Instituţii, începi să pricepi cîte ceva şi peisajul profesional se umanizează. Dacă ai ghinion, rămîi în redacţie şi sapi în Google din greu, doar-doar vei începe să înţelegi ce e aia Fondul Social European.

În oricare dintre situaţii, eşti deja în faza în care poţi să întocmeşti fraze coerente cu următoarele cuvinte: „acquis“, „programul operaţional regional“, „subvenţii directe“. Ştii deja ce se ascunde sub înfiorătoarele acronime APIA, FEADR, APDRP, POS DRU, DG REGIO. Deja pricepi cam jumătate din luările de cuvînt de la seminarii şi conferinţe. Cu timiditate, începi să pui şi întrebări. Este o perioadă aproape magică. Pare-se, începi să vezi luminiţa de la capătul tunelului. La mesele festive de Paşte şi de Crăciun, în mijlocul familiei, arunci într-o doară cîte un cuvînt din noul tău vocabular. Toţi se miră. Cît eşti de documentat, de bun, de priceput. Din păcate, aceasta e şi perioada cea mai periculoasă. Te prinde vîrtejul. Uiţi de smerenie, uiţi de cititor, uiţi de tot şi de toate. Te îmbeţi cu spriţ de Tratat Lisabonez şi cu cocteil de Strategii 2020. Editorul coordonator refuză în continuare să te publice şi vrea tot dările de seamă de la Primărie. Te înclini, cu un zîmbet superior. Şi interior, că nu rişti să îl iriţi prea tare. Ai putea să îl dărîmi dintr-o frază, dacă ai dori. El nu ştie nici măcar diferenţa între ISPA şi SAPARD, amărîtul.

După beţie, vine mahmureala. Într-o bună zi, constaţi că nici publicul nu prea îţi doreşte bunătate de reportaje documentate. Cum naiba, te întrebi? Oamenii se plîng toată ziua că nu li se dă informaţie despre Europa. De ce nu pun mîna să le citească, atunci cînd li se dă mură în gură? În momentul acesta ai iarăşi de ales. Poţi să pleci de la premisa (legitimă, într-un fel) că publicul românesc, asemenea celui din toate statele membre, nu se dă în vînt dupa noţiuni abstracte, fără nici o legătură aparentă cu viaţa de zi cu zi. Din păcate, dacă rămîi la concluzia asta, ţi-ai încheiat brusc proaspăta carieră de jurnalist specializat pe teme europene. Ai, aşadar, cealaltă opţiune la îndemînă. Cu un pic de autoironie, trebuie să admiţi că ai luat-o razna şi că textele pline de neologisme bruxelleze îi pot plictisi numai pe cei captivi la un seminar de specialitate, dar nu pe plătitorul de ziar. De aceea, te îmbufnezi un pic şi mergi în continuare la dările de seamă de la Primărie. Îţi cîştigi leafa.

La un moment dat, la una dintre conferinţele de presă locale, dai lovitura. Primarul începe să dea amănunte despre un proiect finanţat din fonduri structurale. Un azil de bătrîni sau şoseaua de centură sau modernizarea sistemului de canalizare sau un parc industrial. În mod normal, ai fi dat copy paste din comunicat, ai fi adăugat trei vorbe acide sau laudative (în funcţie de tabăra în care e patronul ziarului tău) şi ai fi terminat munca pe ziua respectivă. Ei bine, truda de atîta vreme trebuie să dea, în fine, roade. Tu deja ştii ce e cu fondurile alea. Îţi dai seama că ai o şansă. Îl vei lovi pe editorul coordonator acolo unde îl doare mai tare: la numărul de semne pe articol. În loc de 500 de bucăţi, pe coloana din stînga jos, tu vii cu o pagină întreagă. Descrii proiectul, povesteşti cîţi locuitori vor fi implicaţi (prin locuri de muncă, de exemplu), dai amănunte despre Programul Operaţional respectiv şi indici cui i se datorează politica europeană care a făcut posibilă investiţia respectivă. Încerci într-o doară şi la comisarul de profil, tocmai la Bruxelles, printr-un mail cu trei întrebări. Ai surpriza să îţi vină şi răspunsurile. Adaugi o poză a respectivului, de pe site-ul oficial şi ai gătat o pagină brici. Jubilezi, editorul coordonator înghite în sec şi te tipăreşte. A doua zi de dimineaţă te sună pînă şi patronul şi te întreabă de unde-ai scos-o, că nu se aştepta… Atunci îţi dai seama că trebuie să uiţi toate cuvintele rare pe care te-ai chinuit să le înveţi atîta vreme, deoarece nu lei vei folosi nicăieri, în nici un articol publicabil. Importante sînt doar ideile principale, principiile, temele majore. Pentru ca tu să pricepi care e filozofia cestiunii. Dar nici pe aia nu o s-o scrii vreodată într-un articol, pentru că nu interesează pe nimeni. În plus, dacă ai şansă, îţi vei da seama că nu ai devenit „externist“, că articolele tale „pe teme europene“ sînt, de fapt, pe teme locale. Nu ţin de pagina de politică internaţională.

Constat că, povestind cum ai ajuns să scrii pe teme europene, am folosit inadmisibil de des cuvîntul „noroc“ şi sinonimele lui. Noroc că povestea are un foarte puţin plauzibil happy-end.