La două talente iei şi-un respect
Am început să merg la Ateneu de ceva vreme. Asta şi pentru că acum programul îmi permite, nu pentru c-aş fi auzit că între timp muzica clasică a devenit un must-listen. Merg, mă aşez frumos în scaunul meu înconjurat de urechi muzicale şi mă las pradă plăcerii unice de a asculta o simfonie pe care nu ştiu cine a compus-o, cînd şi de ce. Aş putea afla luînd programul de sală, însă am auzit mai demult că trebuie să-l plăteşti – şi în momentul ăsta sînt decis să fac economii.
La Ateneu sînt mulţi oameni în vîrstă, din cîte am observat. Sau poate nu sînt în vîrstă: poate sînt tineri încărunţiţi devreme, care au venit aici la reabilitare, din cluburi. Alături de ei se mai găsesc cîteodată nepoţii. Cei mai mulţi sînt nepoţi dresaţi, care nu întreabă nimic, nu se foiesc şi adorm uşurel după pauză. Între adulţi, genul meloman pare preponderent. Cum îl recunoşti? Simplu: ştie cînd să aplaude. La început, eu eram tentat să aplaud la primul semn de linişte, la prima pauză între segmentele (nu ştiu cum se numesc) ale unei simfonii sau concert. Am şi făcut de vreo cîteva ori mişcarea asta greşită pînă să înţeleg că, şi dacă mi-a plăcut ceva, trebuie să-mi conserv bucuria pînă la locul special desemnat pentru aplauze. Muzica clasică cere disciplină. Aşa îmi spune soţia, dar tot ea îmi cere disciplină mai mereu, aşa că nu ştiu sigur dacă asta e explicaţia...
Dar să vă spun cîte ceva despre repertoriu. El îmi aduce aminte de librăriile de dinainte de Revoluţie: la o carte bună, gen Istoria literaturii a lui Călinescu, trebuia să iei şi două nevandabile, cum ar fi Apicultura fără albine a lui Nae Popescu sau Teoria structurală, confuzii şi obiective de prof. doctor în structuri Mihai Prişcu. Exact după acest model, la Ateneu concertul începe cu unul-doi autori români de talent discutabil (dar nevoi materiale fireşti şi imediate), urmat de cîte un clasic pe care chiar poţi să-l asculţi cu plăcere. Cîteodată, autorul autohton nu e rău, însă problema e că nu poţi să-l eviţi, dacă e prost: e pus la început, ca lumea să stea măcar pentru partea a doua din program. Nu te poţi ridica să pleci acasă la Atudoriţei (numele e imaginar, înţeleg că şi fără miză există orgolii), că rămîi fără Brahms! Sigur, chestia asta se practică şi în alte genuri muzicale. Trupele mari au cîteva mai mici care încălzesc atmosfera în deschidere. Însă aici nu vorbim de încălzit atmosfera: lumea oricum nu tropăie că n-o lasă artrita. Vorbim de chinuit atmosfera, de îngrozit copiii şi terifiat adulţii ca mine, care vin la Ateneu cu o idee preconcepută: muzica trebuie să fie frumoasă.
Să vă spun despre ce muzică e vorba. Muzică nouă. Se mai numeşte şi atonală, deşi după părerea mea ar trebui să-i spună sincer şi direct, fără să ne menajeze: nemuzicală. E acea muzică pe care melomanii se prefac c-o ascultă în timp ce-şi fac în gînd calculele la rata de la maşină. E muzica pe care regizorii de filme de artă o pun pe coloana sonoră pentru a creşte efectul depresiv pînă la nivelul la care ori te omoară spectatorii, ori iei premiu la Cannes. E muzica (mi-am făcut temele) în sistem dodecafonic, pe care Schoenberg e bănuit c-a inventat-o din cauză că l-a părăsit nevasta. N-aş vrea să speculez aici, însă bănuiesc că rezultatul ar fi fost acelaşi şi dac-ar fi compus înainte de divorţ. Tot îl părăsea! Şi nu cred că prietenii l-ar fi compătimit pe el… Acum vreo cîteva săptămîni am avut ocazia să ascult o bucată asemănătoare compusă de o doamnă profesoară de pe la noi. Nu dăm nume, ca să menajăm sensibilităţi, întrucît pot să înţeleg că la 60 de ani e greu să afli că munca ta de-o viaţă e un pic mai puţin periculoasă pentru timpan decît cea a lui Oppenheimer (tatăl bombei atomice). Ştiu că oamenii hîrşîiţi pe la concerte o să-mi explice că o astfel de muzică cere o anumită iniţiere. Că trebuie să ascult mii de ore, înainte să pot înţelege de ce trebuie să-mi placă muzica nouă, la ce foloseşte şi de ce e ea importantă pentru umanitate (părerea autorului: nu e!).
Mă scuzaţi, credeam că doar în aviaţie îţi trebuie ore de zbor multe ca să duci pasageri… Nu înţeleg de ce-am ajuns la acelaşi lucru în muzică! Şi dacă am ajuns acolo, nu înţeleg de ce trebuie să plătesc ca să mă prefac că-mi place! N-ar fi mai corect să fiu remunerat eu pentru efortul ăsta? Aşa se face în orice alt experiment medical din lumea asta! „Nu se poate să-ţi placă ce vrei tu. Trebuie să-ţi placă ce e în program!“ – îmi zice soţia, privind peste umăr la textul ăsta. Da, chiar aşa! De-aia e artă, şi nu distracţie!
