talon de participare

Anul era 1980. ABBA încă nu se despărţiseră, ba chiar lansau „Happy New Year“. Iar versurile sunau cam aşa „Oare ce ne aşteaptă, la capătul drumului, la sfîrşitul lui 1989?“.

La începutul anilor ’90, Occidentul se îngrozea de ce făceau românii cu orfanii lor. Astăzi, o altă generaţie de români îşi ţine orfanii acasă, în ceea ce numim familie. O organizaţie bine pusă la punct, care aduce în fiecare zi pîine pe masă şi maşina scumpă în faţa blocului.

Norul de cenuşă a coborît cu 27 de metri pe secundă în ultimele 12 ore: asta e viteza de propagare a catastrofei, în viziunea unei staţii româneşti de ştiri care începe cu R. Conform geniilor care scriu acolo duminică seara (fugiţi de la Facultatea de Arte, sau săriţi gardul de la pensionul de fete, pulberea vine mîncînd pămîntul spre… pămînt (scuzaţi metafora obosită), cu o poftă de viaţă complet inexplicabilă la o grămadă de particule de oxid de siliciu.

Pe geamul meu văd o salcie. Nu ştiu dacă e modelul plîngător, însă nu mi s-a părut niciodată tristă. Ea însă mă întristează pe mine (pentru că mi-o aduc aminte pe ea mică şi pe mine tînăr) şi pentru că mă face să înţeleg că am trecut de vîrsta la care anotimpurile mai însemnau ceva: şcoală, vacanţă, mers la mare. Acum doar salcia îmi spune cît timp a mai trecut.

Aţi observat poate că lumea e condusă din umbră. Au fost cîţiva care au încercat s-o conducă de la soare şi-au păţit-o: insolaţii, dureri de cap şi arsuri. Drept pentru care s-au tîrît sub o umbreluţă, pentru a-şi continua dominaţia globală şi micul dejun cu sushi de balenă albastră, protejată.

De cîteva săptămîni trebuie să scriu vesel. Scriu la o emisiune la care lumea trebuie să rîdă. Şi, cum nu putem plăti toată audienţa şi nici verifica ce se întîmplă în fiecare casă, e clar că devine necesară folosirea unor glume.

Am început să merg la Ateneu de ceva vreme. Asta şi pentru că acum programul îmi permite, nu pentru c-aş fi auzit că între timp muzica clasică a devenit un must-listen. Merg, mă aşez frumos în scaunul meu înconjurat de urechi muzicale şi mă las pradă plăcerii unice de a asculta o simfonie pe care nu ştiu cine a compus-o, cînd şi de ce. Aş putea afla luînd programul de sală, însă am auzit mai demult că trebuie să-l plăteşti – şi în momentul ăsta sînt decis să fac economii.

Dacă nu sînteţi la curent cu ce se întîmplă în entertainment înseamnă că pur şi simplu nu mai aveţi curent. Pot să înţeleg – şi eu, şi pensionara care s-a trezit acasă cu o factură de 17.000 de lei noi, la un consum real de vreo 17 lei. Nu mai poţi avea încredere în electroni, în ziua de azi.

Pe la 1800, principala sursă de deficit în comerţul exterior al Principatelor Române era importul de butci de la Viena. Butci, rădvane, caleşti, spuneţi-le cum vreţi, boierii români şi le cumpărau să se dea jos din ele pe la chefuri, exact ca-n ziua de azi.

M-am aşezat fără să-mi iau pulsul pe scaunul negru, de birou obişnuit de multinaţională. Pulsul? Păi, îţi trebuie inimă pentru asta, nu? Şi oricum, după atîţia ani nu mai ai emoţii, după cum nici mecanicul de locomotivă nu mai simte că are în spate o sută de vagoane… În faţa mea, cele patru camere negre, ornate cu promptere, stăteau ca patru călăi încurcaţi de misiunea lor. Ziua execuţiei, în direct: cam asta e retragerea unui crainic.

Îmi aduc aminte gările în ianuarie, acum 20 de ani. În fiecare dintre ele, la capătul a cel puţin unui peron, o ceată de puştani cu mutre încurcate se învîrtea năucă pe lîngă valizele de lemn. Ultimele ore de civilie: doar bolnavii care aşteaptă o operaţie grea ştiu ce înseamnă exact asta.

Depresia se leagă de navigaţia pe net. Mai precis, e cam direct proporţională cu timpul pe care îl petreci online. Asta au descoperit nişte cercetători britanici. Fireşte, am citit chestia asta tot pe net şi mi-am verificat imediat starea de spirit. Da, eram trist. Studiul e adevărat. Din două surse: aşa zice şi soţia mea.

Cînd am făcut Ateneul, am strîns leu cu leu. Cînd am plecat la război, doamnele au făcut ciorapi şi feşe pentru răniţi. Cînd am făcut privatizarea, ne-am băgat cu toţii în asta, cupon după cupon.

În săptămînile astea din urmă am făcut numai prostii. Am adormit la operă la New York (Mozart, de ce n-ai băgat şi tu o chitară bas?). În loc să văd peisajul din Caraibe, m-am împiedicat de lenea localnicilor (Tortolezi, voi eraţi doar prudenţi, nu lenţi, iertare!). Şi în general, ce-am căutat în Caraibe cînd acasă ninge şi se pregătesc concedieri (de unde, de altfel, vine şi cuvîntul „concediu“, cunoscătorii ştiu legătura)?

Libertatea şi ochiul vînăt   „Mai poţi acum să-i justifici pe colegii tăi, jurnaliştii, care au umplut ziarele cu tine, care ţi-au făcut viaţa varză?“ „Ai primit ce-ai meritat, nu apăreai tu în tabloide pe principiul «dacă cere piaţa, trebuie să producem?»“ „Băăă, uite cine dădea lecţii de moralitate, nesimţitule, porcule!“

Nu ştiu alţii cum sînt, însă eu mă întorc din Caraibe cu sentimentul datoriei împlinite. Datoria e aceea a fiecărui român cu dare de mînă şi dragoste de patrie: să călătorească departe, în căutarea dovezilor materiale cum că la alţii e şi mai rău, urît, necivizilat decît la noi.Le-am găsit, dar din păcate nu sînt multe. Vă scriu la ora 6 dimineaţa, după o noapte pe jumătate nedormită din cauza teraselor de pe mal. Sîntem cu barca ancorată în portul natural al unei insule, la 200 de metri de mal

Acum cîteva zile am fost la operă. Să vă explic detaliile, cu speranţa că n-o să mă credeţi snob (cine încearcă va fi deferit justiţiei conduse de soţia mea, care a fost cu ideea!). Opera era în New York, şi anume Metropolitan. Noi eram în Boston, aruncaţi acolo de greutăţile vieţii de doctor care vrea să înveţe meserie (nu eu, tot soţia!). Evident, între cele două localităţi se întinde nu doar autostrada, ci şi dorinţa neaoşă de a mai face economie, drept pentru care nici o clipă nu m-am gîndit

Cîteva personaje ne populează obligatoriu vacanţele. Mi-e teamă de întîlnirea cu ele, aşa că le expun oprobiului public în avans, poate reuşiţi dvs. să faceţi ceva… Mitocanul de pîrtie. Are cojoc, pantofi de lac şi fular la gît. Alb. Pare scos din cutie, însă cutia e greşită: probabil că DHL-ul a avut o zi proastă. Fumează, bea vin fiert din pahar de plastic şi vorbeşte tare la telefonul mobil. „Auzi bă, da Viorel a adus pînă la urmă chestia aia? Ce dreacu’, l-am rugat, ce mama dracului!“ Mitoca