Somnul bate cultura
Acum cîteva zile am fost la operă. Să vă explic detaliile, cu speranţa că n-o să mă credeţi snob (cine încearcă va fi deferit justiţiei conduse de soţia mea, care a fost cu ideea!). Opera era în New York, şi anume Metropolitan. Noi eram în Boston, aruncaţi acolo de greutăţile vieţii de doctor care vrea să înveţe meserie (nu eu, tot soţia!). Evident, între cele două localităţi se întinde nu doar autostrada, ci şi dorinţa neaoşă de a mai face economie, drept pentru care nici o clipă nu m-am gîndit să plecăm din timp şi să ne luăm o cameră la hotel în Manhattan. Am plecat cu patru ore înainte de începerea spectacolului deci, pe un drum ca de la Bucureşti la Mangalia. Am ajuns la spectacol cu convingerea că da, Al Gore are dreptate, sînt prea multe maşini în America şi, ce e mai rău, toate sînt folosite pe centura New York-ului, în acelaşi timp. Dar am ajuns. Ne-am ocupat locurile, aflate în primul rînd, ca urmare a convingerii pur româneşti că omul sărac trebuie să-şi ia ce e mai bun. A început opera, după tipic, cu uvertura. Cinci minute m-am uitat la mîinile dirijorului, încercînd să-mi imaginez, ca urmare a altor defecte naţionale pe care nu le mai menţionez, cam cît cîştigă pe secundă. Şi-am adormit. Am dormit în actul întîi. M-am trezit la pauză, m-am aşezat mai bine, m-am culcat la loc. În actul doi am visat că mă dădeam în leagăn în casa bunicilor, în al treilea mă plimbam pe un vapor pe care cînta fanfara. În fine, după cîteva vise frumoase şi deosebit de scumpe (nu vreţi să ştiţi cît costa biletul la Met în primul rînd), m-am trezit. Se terminase.Am ieşit, ne-am urcat în maşină şi-am pornit înapoi spre Boston. Aceeaşi autostradă, cu ninsoare de data asta, fără nici un fel de maşină de deszăpezire in sight, dar măcar mai puţin populată. După vreo oră de drum, m-am întors spre soţia mea (care dormea acum, aşa cum ştie ea mai bine, adică exact atunci cînd trebuie!) şi i-am zis: „Auzi, realizezi că acum chiar pot să mă laud în Dorobanţi că sînt cel mai tare? Pentru că oricine poate să spună c-a fost la Met să vadă Nunta lui Figaro, însă io sînt, pe pariu, singurul care poate să se laude c-a dormit la ea!“. Şi-am dormit bine, vă asigur. Cultura, cînd e scumpă şi bună, are acest efect asupra minţilor simple, de ţară. Adoarme. Şi nu e vorba doar de muzică, ci şi de concepte filozofice, de literatură grea şi complexă, de studii antropologice, orice vă puteţi gîndi că cere mai mult de trei neuroni pentru a începe măcar procesarea celor un milion şi jumătate de idei aşezate pe o pagină de – să zicem – Sf. Augustin (cu care am dormit perfect, pe drumul de întoarcere, după numai două rînduri!). Îmi aduc aminte în tinereţe cînd îl vedeam pe Iosif Sava la televizor: a rămas pînă la ora asta pentru mine definiţia plictiselii absolute, aceea în care şi sinuciderea ţi se pare un efort uriaş. Nu numai uriaş, ci şi inutil: eşti sigur că nici ea nu te scapă, n-are cum, spleen-ul e sigur veşnic! Noroc că asemenea show-uri au dispărut. Acum media se chinuie să ne ţină treji şi să ne distreze, luînd în seamă învăţămintele trase din emisiunile lui Sava şi ale altor realizatori dispăruţi: ideile puţine şi simple sînt cele mai bune. Dacă se poate idei deloc, însă multă mişcare în cadru, e perfect. Se vede deja la talk-show-uri, unde mişcarea e cea a mîinilor şi grimaselor şi emoţiilor. Sînt sigur că următoarea generaţie va reuşi cumva să scape de cuvinte, lăsînd doar umorile şi nervii. Talk-show-ul mut, doar cu pian, ca la filmele din anii ’20? De ce nu? Pînă una alta, să vă spun că am folosit această introducere lungă să vă spun un lucru simplu şi complet lipsit de referinţe culte: în cîteva săptămîni o să încep la televizor o emisiune nouă. Cum naiba s-o fac să nu vă plictisiţi şi să mai şi spuneţi prietenilor să se uite la ea?Competiţia e deschisă. Cea mai bună idee va fi premiată cu o oră de vorbit la televizor, pe orice temă, atîta vreme cît nu e plicticoasă şi e lipsită de acompaniament simfonic. Asta pentru că, poate am menţionat, mi-e teamă că adorm eu înaintea publicului. Vă aştept deci. lucian@signfactor.ro
