Îmi iau valiza de lemn şi plec
Îmi aduc aminte gările în ianuarie, acum 20 de ani. În fiecare dintre ele, la capătul a cel puţin unui peron, o ceată de puştani cu mutre încurcate se învîrtea năucă pe lîngă valizele de lemn. Ultimele ore de civilie: doar bolnavii care aşteaptă o operaţie grea ştiu ce înseamnă exact asta.
Ce-o să fie? Cum o să mă descurc? Întrebările astea sună lemnos în pagină acum, după atîta vreme. Cam ca piciorul încălţat în bocanc, lovind cu sete valiza, să se ducă mai repede sub pat, la ora de inspecţie. Am făcut armata la Craiova. Într-un sat mic, Carcea, pe numele lui. Unitatea militară, ornată cu radare din toate epocile istorice (cred că-l aveau şi pe cel al lui Decebal) se găsea camuflată la capătul unui drum de ţară. Vara, treceai prin porumb. Iarna, printre nămeţi populaţi cu cîini vagabonzi şi înfometaţi. De bună voie nu ajungea nimeni acolo. În afară de mine: eram singurul voluntar. Vă explic mai tîrziu.
În prima zi m-au tuns. Cred că şi David Bowie a plîns cînd a aflat că bretonul meu, care reuşise să-l depăşească pe al lui în ultimul an de liceu (ajungea, cu puţin efort, pînă în gură), a căzut secerat sub rafalele foarfecei unui frizer cazon, complet heterosexual şi de asemenea indiferent la estetică. Am aflat mai tîrziu, odată cu păduchii, de ce e bine să ai părul scurt, chiar şi cînd nu se poartă aşa.
Apoi m-au îmbrăcat. Ţinută de iarnă? Gata de Siberia, probabil concepută tot acolo. Cea mai aspră ţesătură pe care o ştiam, combinată cu cea mai imposibilă din punct de vedere anatomic croială. Abia reuşeam să mă mişc: să lupt cu arma în mînă ar fi fost chiar imposibil. Dar poate că asta era şi ideea…
Oricum n-am luptat. Am cules doar. Întîi roşii, apoi cartofi, apoi struguri. O lună, două, trei, am făcut treaba ţăranilor plecaţi la oraş să lucreze în fabrici care produceau lucruri pe care nu le cumpăra nimeni. Asta era lumea noastră atunci, însă puteai să trăieşti bine mersi în ea: logica nu fusese încă inventată. Nimănui nu-i părea ciudat.
Apoi am început să ne instruim de luptă. Am tras cinci focuri de armă. Am mers în pas de defilare vreo două zile. Şi după aia ne-au băgat la radar.
[…]
Bun, lipseşte ceva text aici: am jurat să nu spun nimic nimănui din ce făceam noi la radar. Dar pot să vă dau un indiciu, pentru care sper să nu fiu condamnat. Ne uitam după avioane. În fiecare zi şi-n fiecare noapte. Regimul era curios să ştie dacă nu cumva vreunul dintre cursele care treceau pe deasupra avea şi-o altă treabă decît să ducă pasageri. Aşa că noi ţineam socoteala, cu cretă, pe o tablă de plexiglas transparentă. Planşetă se numea. Am văzut-o mai apoi într-un film istoric: englezii o foloseau prin anii ’50. Puteam rosti cam trei cuvinte pe secundă, ca să descriu poziţia avioanelor ăstora. Sau să ascult şi să desenez după ele. Ca un fel de robot uman. Şi nu, nu mă bîlbîiam pe vremea aceea…Vă daţi seama ce-ar fi însemnat asta pentru 150 de pasageri şi echipajul?
Dar nu despre asta e vorba aici. Ci de un sentiment, la care încerc să mai adun compatrioţi cu trăiri similare. Armata a fost cea mai bună perioadă din viaţa mea. Cea mai frumoasă. Cea mai fericită. Vreţi să ştiţi de ce?
Ştiu, nu vreţi. Ce dacă: tot o să vă zic. A fost frumos pentru că n-aveam de ales. Absolut nimic din jurul meu nu necesita o decizie. Ceaiul era la 6 dimineaţa. Tura începea la 8. La prînz era fasole (ooo, unde eşti tu, iahnie la cazan?). Părul era tuns lunar. Valiza era aliniată la capul patului. În ea nu se găsea nimic interesant. După o vreme, nici măcar scrisori de acasă.
Pur şi simplu nu se întîmpla nimic. Nu trebuia să mă întreb ce va fi mîine, poimîine, în week-end. De fapt, eram sigur că mîine va fi tot ca azi. Iar între aceste două zile, între prezent şi viitor nu se afla nimic altceva decît opt ore de somn într-un pat identic cu toate celelalte.
Uite, asta mi se pare şi acum orînduirea socială perfectă. Primeşti minimum necesar traiului, fără nici o deosebire de cel de lîngă tine. Ţi se spune ce să faci tot timpul, iar asta te scuteşte de o mulţime de frămîntări. Predai libertatea la poartă şi primeşti în schimbul ei liniştea. Liniştea absolută, aceea în care chiar ai timp să te concentrezi la esenţa ta, fără obiecte, pofte, griji.
Ce sîntem noi, oamenii? Dacă am fost vreodată mai aproape de răspuns, asta s-a întîmplat în armată. Ştiam. Simţeam. Înţelegeam. Din păcate, eliberarea mi-a frînt înainte de vreme cariera de filozof…
Dar tot mai ţin minte cîte ceva. Ştiu şi acum cine sînt. Soldat Mîndruţă, plansetist, UM 01848. Să trăiţi!
