Conspirația încărcătoarelor
În săptămînile astea din urmă am făcut numai prostii. Am adormit la operă la New York (Mozart, de ce n-ai băgat şi tu o chitară bas?). În loc să văd peisajul din Caraibe, m-am împiedicat de lenea localnicilor (Tortolezi, voi eraţi doar prudenţi, nu lenţi, iertare!). Şi în general, ce-am căutat în Caraibe cînd acasă ninge şi se pregătesc concedieri (de unde, de altfel, vine şi cuvîntul „concediu“, cunoscătorii ştiu legătura)?
În fine, prin ziare, alţii s-au ocupat de mine şi de maşina mea care fuge de paparazzi. Acum mă întreabă unde mai lucrez peste o lună…
Ce mai, un dezastru de PR! Pe lîngă el, pe site-ul Dilema lumea mă întreabă de ce nu abordez subiecte relevante, importante pentru cititori, eventual scrise bine. Alţii sînt curioşi chiar de ce nu mă las de meserie, de-a dreptul. Jurnalist în retragere, ăsta da grad militar! Dar, stai puţin, care meserie?
Sînt de fapt în aceeaşi situaţie cu cea a crescătorului de bovine englez, la o lună după izbucnirea epidemiei vacii nebune. Lumea ar vrea o friptură, dar nu mai are încredere. Nu ştie dacă nu cumva agricultorul e un şmecher care tranşează vaci bolnave, să scape de ele. Şi, în general, oamenii se obişnuiesc repede cu varza călită, cu peştele, cu hamburgerul de pui. Presa, cîtă mai e, se scufundă în apa învolburată a net-ului, unde fiecare are dreptate şi nimeni nu acceptă dreptatea altuia. Pe bune, nu încercaţi să mă contraziceţi!
Tocmai de aceea am să vă povestesc azi de încărcătoarele mele. Le ştiţi, aveţi şi dumneavoastră. E vorba de acele mici cutiuţe care se bagă în priză şi care încarcă acumulatorii diverselor gadgeturi pe care le avem în casă.
Ei bine, încărcătoarele mele sînt vii. Am început să bănuiesc asta acum o lună, după o oră şi jumătate de căutat încărcătorul de la telefon. Îl lăsasem în dormitor, lîngă pat, cuplat la prelungitor. L-am găsit în bucătărie, în spatele maşinii de cafea. Stătea. Nu făcea nici o mişcare, ca un păianjen care vrea să-i inducă în eroare pe eventualii prădători. Am făcut o anchetă. Nimeni n-a recunoscut că l-ar fi mutat (am şi declaraţii scrise, mai puţin de la Matei, care nu ştie decît cinci litere, cam puţin pentru o investigaţie aşa serioasă!). Asta a fost prima suspiciune.
Apoi s-a terminat bateria la PSP-ul copiilor. Două zile am căutat încărcătorul, lăsat pe o policioară în camera lor. L-am găsit în bibliotecă, în spatele unor cărţi deschise ultima oară în urmă cu un an. Asta m-a pus pe gînduri şi-am început să fac recensămîntul. OK, începem cu mouse-ul Ioanei, ăla cu acumulatori. Unde e încărcătorul lui? Dat dispărut de pe birou, a fost găsit în baie, în dulap, cu firul înfăşurat drăgăstos pe aftershave-ul meu. Nintendo? Am avut două console, una s-a stricat, credeam că am rămas cu două încărcătoare. Nu mai e nici unul. Şi unde e charger-ul de la telefonul vechi, acela depăşit de avansul tehnologiei, care a găsit cumva o soluţie să pună mai mult crom pe taste… Chiar nu-l mai găsesc, că poate îl dau unui prieten? Ei bine, nu. Telefonul stă de şase luni fără să facă nici o mişcare pe noptieră. Încărcătorul lui însă a fugit.
La fel au păţit şi alte 37 de jucării, între care cinci maşini teleghidate, două avioane, un robot, trei umanoizi cu chef de ceartă, pe vremea cînd prin vene le mai curgeau ceva electroni, şi un număr de alte chestii pe care nu vi le pot descrie, pentru că nici producătorii n-au curaj. Le dau doar nume: Avenger, MasterBot, DragonSomething sau, pur şi simplu, ScumpŞiNuFace. Ăsta din urmă e favoritul meu, odată ce îl am în trei exemplare.
O vreme m-am consolat cu ideea. Încărcătoarele dispar. Poate se topesc în contact cu aerul, să ne forţeze să luăm altele. Poate (dar asta e o ipoteză cam prea îndrăzneaţă), poate sînt prea distrat… în fine. Ştiinţa, aia de casă, pe care o practic din cînd în cînd, nu ne-a putut spune nimic.
Pînă într-o zi. Cînd, în căutarea paşaportului într-un dulap îndepărtat, am dat peste o colonie. O colonie de încărcătoare, cu firele încurcate unele într-altele, ca într-o reuniune MISA, ca un depozit de ouă din Alien. Le-am numărat, de la distanţă, cu un băţ, să nu sară la mine. Sînt mai bine de 30. Nu ştiu cum au ajuns împreună. Nu ştiu ce le-a adunat. Însă asta nu e cel mai grav. Vestea cumplită e că nici unul nu se potriveşte la nimic!
Acum stau şi mă gîndesc. N-or fi fugit cumva de la voi…?
