Orfelinatul s-a mutat acasă
SCENA 1, TAKE 1
Visual: Copilul se joacă la consolă portabilă în amorsă, părintele în plan depărtat citeşte ziarul. Sunet de jocuri electronice.
Copilul: Tată… (se joacă, zgomote)
Tata: Da…
Copilul: A… lasă, l-am omorît.
Tata: Îhm!
Copilul: Tata…
Tata: Îhm
Copilul: Lasă, l-am omorît şi pe ăsta…
SCENA 2, TAKE 1
Visual: În maşină. Mama în faţă, copilul în spate. Mama vorbeşte la telefon.
Mama: Da, uite, trebuie să vorbeşti cu clientul, sînt prezentările alea de completat cu noul buget.
Copilul: Mama, mai e mult pînă ajungem?
Mama: Îhm, da, şi să treci şi cele două acţiuni, să le cuprinzi şi pe ele, că ştii că sînt pretenţioşi.
Copilul: Mama, mi-a zis Mihai că sînt băieţi care fumează la şcoală. Eu pot?
Mama: Da, şi să vorbeşti şi la contabilitate, trebuie să facturăm pe luna trecută.
SCENA 3, TAKE 1
Visual: Cadru larg, cina în bucătărie. Mama, tata şi copilul. Nu se aud decît lingurile în farfurie, nimeni nu vorbeşte. Lăsaţi aşa zece minute… sau cît vă lasă sufletul.
V-am dat trei scene de viaţă de familie. Sînt luate din scenarii de spoturi, însă pot la fel de bine să fie scoase din viaţă pentru că viaţa e multă şi lungă şi cuprinde multe scene plicticoase. Dar nu ea e subiectul aici, ci un studiu peste care am dat la serviciu, săptămîna trecută: 49% dintre copii petrec mai puţin de o oră în timpul săptămînii cu părinţii lor. Am stat şi-am făcut socoteala: luni am venit tîrziu, amîndoi dormeau. Marţi a trebuit să plec din Bucureşti un pic, i-am văzut miercuri, dar nu mult, pentru că l-am dus pe Mihai la dentist. Pe drum, el s-a jucat în spate, eu m-am gîndit la volan. Joi am luat un film şi ne-am uitat jumătate de oră pînă cînd ei au adormit. Vineri am ieşit într-adevăr cu toţii s-o luăm pe mami de la aeroport, cînd ei iar s-au jucat în spate, iar eu am tăcut pînă m-am întîlnit cu mami, după care am vorbit numai cu ea.
Număraţi zilele în care aţi vorbit cu copilul despre un subiect serios, care să nu includă cuvintele „îmi cumperi?“ şi „numai dacă ai să fii cuminte“. De cîte ori, în ultimele şase luni i-aţi lăsat o mostră a înţelepciunii voastre, o morală, un înţeles, dincolo de „ţine-te de balustradă cînd cobori scările“ şi „la stop să te uiţi şi dacă ai verde, că mai sînt destui nebuni care te calcă cu maşina!“.
Am făcut şi eu socoteala. În lunile care au trecut de la începutul anului mi-am spus de mai multe ori părerea în revista asta sau în cealaltă, decît în faţa copiilor. Ei au fost în schimb liberi să-şi ia cîte păreri vor de pe Cartoon sau Minimax sau chiar de la staţiile de ştiri, unde părerile sînt libere şi ideile – puţine. N-am apucat să le spun care e motivul adevărat pentru care trebuie să-şi facă lecţiile (ca într-o bună zi să-şi ia maşină mai bună decît ăia care nu scriu!), de ce nu e bine să se laude cu ce au (pentru că e mult mai de efect ca inamicul să descopere singur şi să moară de invidie!) şi, în general, de ce e mai bine să nu ierţi pe nimeni, exact invers decît spune la cartea sfîntă (pentru că e un bun exerciţiu de memorie, care previne maladia Alzheimer!). Bine, glumesc aici, dar problema e simplă şi, sînt sigur, comună. Cu toţii am făcut copii şi cu toţii aşteptăm acum ca genele să le crească mari şi să fim mîndri de ei.
La începutul anilor ’90, Occidentul se îngrozea de ce făceau românii cu orfanii lor. Astăzi, o altă generaţie de români îşi ţine orfanii acasă, în ceea ce numim familie. O organizaţie bine pusă la punct, care aduce în fiecare zi pîine pe masă şi maşina scumpă în faţa blocului. Dar care nu mai reuşeşte să trimită mai departe sensul a tot ceea ce facem (în cazul în care l-a descoperit). Mă aşteptam la mai mult de la noi, generaţia cu cheia de gît. Dar n-am reuşit să inventăm decît generaţia cu bona de mînă…
