Cu cine mă întîlnesc în vacanţă
Cîteva personaje ne populează obligatoriu vacanţele. Mi-e teamă de întîlnirea cu ele, aşa că le expun oprobiului public în avans, poate reuşiţi dvs. să faceţi ceva… Mitocanul de pîrtie. Are cojoc, pantofi de lac şi fular la gît. Alb. Pare scos din cutie, însă cutia e greşită: probabil că DHL-ul a avut o zi proastă. Fumează, bea vin fiert din pahar de plastic şi vorbeşte tare la telefonul mobil. „Auzi bă, da Viorel a adus pînă la urmă chestia aia? Ce dreacu’, l-am rugat, ce mama dracului!“ Mitocanul are timp: pînă cînd se aprinde nocturna, a rezolvat toate problemele de sezon ale firmei. Probabil că undeva pe aici copilul pe care l-a adus după o oră de insistenţe se dă cu sania, conştient şi el în sinea lui că tata e, cum să spun, un pic mai ciudat. Din cînd în cînd, acest personaj rîgîie şi scuipă pentru că a avut o zi grea la restaurant. Trebuie să te fereşti pentru că el nu te va observa. Evoluţia l-a lăsat fără acest simţ, pentru că nu e esenţial pentru supravieţuire. Sportivul absolut. Are geacă făcută în Alpi, de o firmă care a primit recent un contract pentru costume de cosmonaut. Pe ea sclipesc o mie de etichete care te asigură că poţi trece fără probleme printr-un viscol, o erupţie vulcanică sau o tornadă, după care nu trebuie decît s-o dai la curăţat. Clăparii au generator atomic, ochelarii ar putea să te protejeze şi pe Mercur, iar mănuşile îţi amintesc vag de Terminator, seria originală. Practic, e un demo umblător pentru tot ce e mai nou în materie de tehnologie şi figuri. Dacă Institutul de la Davos pentru Ştiinţa Schiatului a inventat ceva săptămîna trecută, el are deja prototipul şi ţi-l va demonstra. Dar mai înainte, trebuie să te dai la o parte din calea lui pentru că e masiv, respiră greu şi calcă apăsat, copleşit de atîta ştiinţă cît duce în spate. Nu ştiu dacă şi schiază: cînd? cînd toată ziua trebuie să se ocupe să-l vedem? Cetăţeanul dintr-un oraş mic şi nervos. Are doi copii, trei sănii, o pungă cu covrigi, geacă roşie, nas idem, vorbeşte repede, ca la Slatina şi e, cel mai probabil, prima oară în Poiana Braşov. Cu toate astea, îi explică încontinuu soţiei ce se întîmplă în jurul ei, tocmai pentru ca s-o ferească de un şoc cultural. „E periculoasă treaba asta cu placa, cazi, Doamne fereşte să-ţi rupi şira spinării. Costel are un coleg de serviciu care a păţit tot aşa, s-a dat pe gheaţă, aici e şi dezorganizată treaba, lasă aşa pîrtia, nenorociţi!“ Deşi e atît de competent, cetăţeanul ăsta are o singură treabă: să se dea cu sania, cu viteză mare, în calea schiorilor. Soţia e şi ea ocupată: ea stă pe pîrtie să-i facă poze, tocmai pentru ca alţi cetăţeni din alte oraşe mici să nu se poată da şi ei cu sania în aceeaşi zonă. Practic, această familie e în stare să strice distracţia pe o rază de o sută de metri. La fel şi aerul, pentru că au venit cu ţuica de acasă, în portbagaj, în pet-uri pe care scrie mare şi trist „Frutti Fresh“. Omul cu ATV-ul. Vara, închiriază jet-ski şi trece la cinci centimetri de capul tău, la mare, cu aerul că nu te vede. Iarna îşi cheltuie banii pentru a păstra nivelul de noxe al pîrtiei la un nivel îndeobşte acceptat în Londra, pe la 1850, cînd toată lumea ardea cărbuni. E atît de ocupat să lase în urmă fum, încît nici nu se mai poate distra: îl vezi cu ochii ficşi la volanul maşinăriei, alergînd cu viteză printre oameni care sar din drum ca peştişorii din calea rechinului, pe Discovery. Din cînd în cînd se opreşte, se uită în urmă la siajul de turişti indignaţi şi rîde. Am dori să-l ucidem cu toţii, însă am înţeles că şi în condiţiile astea care o justifică din plin, crima se pedepseşte totuşi. Fata cea rea (şi zîna cea bună, două într-una!). E frumoasă şi ştie asta. Ce nu ştie e că tocurile cui nu-ţi mai fac piciorul frumos şi pe pîrtie, pentru simplul motiv că se înfig în zăpadă la fiecare pas. Acest fenomen fizic e însă prea complicat pentru ea. Stăruie în urma ei însă un aer de nesiguranţă: dacă n-a aplicat bine rimmelul? Am numit-o fata cea rea pentru că pur şi simplu n-are nici o intenţie bună pentru domnul cu jeep-ul care a adus-o pînă aici într-o jumătate de oră. Nu ştie să schieze pentru că asta nu se predă în Bucureşti în cluburi. Ştie însă că mîine are să povestească fetelor la o cafea în Dorobanţi ceva în genul ăsta „A, da, am fost cu Codrin în Poiană sîmbătă, ce chestie, era închis la coaforul de la hotel la şase, eu nu înţeleg dragă ce program au ăştia!“. Şi, în fine, ultimul personaj e Schiorul veteran. Vine aici de la 6 ani, cînd încă mai treceau pe deasupra bombardierele americane. Nu are nici un semn particular, clăparii nu mai au marca, s-a sters prin 1978 – şi nici el, prea mulţi dinţi. Ştie însă că iubeşte locul ăsta, chiar dacă între timp, în ultimii 60 de ani, l-au ocupat toţi cei de mai sus. Şi poate, dacă citeşte asta, ştie că şi eu îl iubesc… Vacanţă plăcută!
