Vama Veche din Caraibe
Nu ştiu alţii cum sînt, însă eu mă întorc din Caraibe cu sentimentul datoriei împlinite. Datoria e aceea a fiecărui român cu dare de mînă şi dragoste de patrie: să călătorească departe, în căutarea dovezilor materiale cum că la alţii e şi mai rău, urît, necivizilat decît la noi.Le-am găsit, dar din păcate nu sînt multe. Vă scriu la ora 6 dimineaţa, după o noapte pe jumătate nedormită din cauza teraselor de pe mal. Sîntem cu barca ancorată în portul natural al unei insule, la 200 de metri de mal şi circa 400 de ani de cînd riscam să ne transformăm în friptură pentru indigeni. Nu ştiu dacă vremea a îmbunătăţit mult lucrurile în Caraibe, în afară de faptul că acum sînt momente în care chiar îţi doreşti ca localnicii să te mănînce, mai degrabă decît să te ucidă încet, în patul tău, cu muzica din difuzoare.
În rest, insula (şi încă vreo zece ca ea) e exact ca Vama Veche de odinioară: magazine părăginite, drumuri asfaltate care se termină brusc cu pămînt, un aer de delăsare care poartă în el întreaga filozofie a locului: „trăieşte şi lasă-i şi pe alţii sau măcar fă-te că nu-i vezi“. Lenea locului l-a ferit de celebra formulă „dă-mi şi mie, dom’ primar, terenul ăsta, să fac şi eu aici un P+4“. Iar căldura îi ţine pe oameni departe de activităţi consumatoare de timp şi bani, între care cumpărăturile şi plimbatul cu maşina de figuri. Drept pentru care n-au nevoie de mulţi bani, şi deci nici nu trebuie să se omoare cu munca.Dacă am face un clasament al muncii pe planetă am constata un lucru ciudat: ea devine o preocupare cu atît mai intensă cu cît urci spre pol. Unde e cald şi bine, tradiţia impune hamac. Unde e frig şi ploaie, tot tradiţia îţi pune în mînă compasul şi rigla. Geografia contează mai mult ca etnia: am văzut aici nemţi şi englezi indigenizaţi, care-şi petreceau toată ziua la tavernă discutînd problema presantă a întreruperilor de curent (generatorul de pe insulă e vechi) cu acelaşi aer fatalist ca al localnicilor. Nici unul nu se gîndea să facă ceva, cum probabil că s-ar fi întîmplat la München sau Glasgow.
Căldura nu-ţi aduce însă de toate, cum probabil că se întîmpla acum jumătate de mileniu, cînd două papaya şi-o jumătate de banană erau un prînz opulent şi, în general, semnul unui standard de viaţă înalt. Azi, să ai totul e mult mai scump: butoane, metale, textile şi branduri… Cum se descurcă în situaţia asta locuitorii insulei Tortola? Păi, foarte simplu: totul înseamnă aici o colibă de lemn cu acoperiş de carton presat, două scaune de plastic şchioape, căzute probabil de pe un vapor de croazieră, trei găini, o undiţă şi-o răzătoare, toate abandonate în mijlocul bătăturii, cum se spune la noi la ţară. Înţeleg scaunele şi undiţa, însă răzătoarea (în perfectă stare de funcţionare) lăsată în mijlocul curţii chiar m-a lăsat perplex: oare aici găteşte proprietarul? I-a împrumutat-o unui vecin şi cînd a adus-o înapoi n-a găsit alt loc s-o pună? Puţin contează: detaliul ăsta e cel care adaugă autenticitate locului.
Altminteri, în Insulele Virgine Britanice sînt o mulţime de vile trecute prin multe: virginitatea se găseşte la mile marine bune de ţărm. O cauţi împreună cu alte cinci bărci cu turişti, pe o plajă lungă de cinci kilometri. Mamaia, populată de conţinutul unui singur autocar: asta e cea mai mare densitate pe care am întîlnit-o aici.
Cînd stai singur pe o insulă pustie, în vreme ce acasă suflă uraganul sau viscolul sau scandalul din tabloide, lumea nu mai pare chiar aşa de importantă. Ştii sigur c-a fost nevoie de milioane de ani şi miliarde de corali s-o ridice, exact la înălţimea la care poţi să-ţi aşezi fundul, la umbra palmierului, şi să te uiţi în zare. Pentru momentul ăsta al tău de cinci minute de luciditate (că după aia urmează berea), s-a pregătit un univers întreg. Şi-atunci îi înţelegi pe tortolezi: de ce să-ţi mai faci griji, cînd în mod clar există unii, departe, angajaţi special pentru asta?