Maşina e bicicleta săracului

Cînd am început să merg pe bicicletă, în Bucureşti, tot ce avea motor era întotdeauna mai rapid ca mine. Din Pantelimon şi pînă în Rahova, unde stătea bunica, aveam nevoie de o oră. Tramvaiul făcea cam 45 de minute. Un taxi îţi lua cam jumătate de oră. Probabil că şoferii mai descurcăreţi ajungeau şi-n 20 de minute. Cu Minsk-ul meu pliabil şi cu roţi mici, trebuia să rămîn pe trotuare şi să ocolesc centrul, unde n-aveai voie cu bicicleta. Mi-era frică pe şosea, pentru că o bicicletă pe şosea în vremurile acelea era o îndrăzneală, dacă nu chiar o bizarerie. Cam ca un cetăţean îmbrăcat în roz la o şedinţă de partid.

Anul era 1980. ABBA încă nu se despărţiseră, ba chiar lansau „Happy New Year“. Iar versurile sunau cam aşa „Oare ce ne aşteaptă, la capătul drumului, la sfîrşitul lui 1989?“.

Drumul a fost mai lung de-atît, chiar şi pentru biciclişti. În 1980, cei care foloseau bicicleta pentru a merge la serviciu erau de regulă navetiştii din comunele suburbane. Era un mijloc de transport rural şi, orice marcă ar fi avut (de obicei Tohan), brandul cu care erai asociat era de regulă „ţăran necalificat care a băut prea mult în ajun şi-acum se chinuie să ajungă la serviciu să se culce“. Orăşenii aveau, fireşte, biciclete, însă astea erau pentru parcuri şi pentru sfîrşitul de săptămînă. Sigur, erau şi excepţii: orăşeni pasionaţi de bicicletă, de obicei intelectuali, care mergeau la slujbă zilnic cu bicicleta. Însă nici unul nu avansa dincolo de condiţia de şef de birou: bicicleta era ca o pată pe CV, o ciudăţenie care îl punea pe om în categoria „revoltaţi de catifea“. „Ce-i cu asta, el de ce nu se chinuie să-şi ia maşină?“ – se întrebau colegii, la cafele interminabile, pe hol…


În aceşti 30 de ani, nu ştiu cum, bicicleta a făcut încet-încet un drum fără întoarcere. Nu mai e maşina săracului. Nici calul mecanic al ţăranului care ezită între oraş şi sat. Nu mai e neapărat ieftină – o bicicletă top-of-the-line, semicursiera rusească te ducea acum trei decenii la 1950 de lei (n-am să uit niciodată preţul ăsta). Asta era atunci cam cît un salariu modest. Astăzi am prieteni care pedalează pe vreo 10-15 de salarii medii pe economie în fiecare zi… În fine, bicicleta nu mai e un lucru cu care să te simţi bizar într-o parcare, la serviciu, în faţa blocului, într-o luni de dimineaţă.

Dar ce e bicicleta azi?

Nu ştiu decît pentru mine. Tocmai pentru că nu mai sîntem o societate de masă, ci una de indivizi, tocmai pentru că să fii tu însuţi nu mai înseamnă de mult să imiţi un model sau altul venit pe şest din Occident. Bicicleta mea e libertatea. Aceea de a mă strecura printre maşini, de a ajunge oriunde în oraş mai repede decît orice campion la liniuţe, dar şi de a putea s-o iau pe scurtătură prin parcuri, unde ai vreme, în fiecare săptămînă, să vezi ce progrese au mai făcut iarba şi florile, lacul şi căţeii vagabonzi care sar la tine…

Sigur, e un instrument de a rămîne în formă pentru generaţia mea, care n-a fost niciodată cu adevărat în formă, pentru c-a avut de muncă imediat ce s-a dat jos din pat, în 1989. Dar mai e şi altceva: un fel de a spune că nu-ţi pasă de standarde.

Ştiţi şi voi: succesul se măsoară încă după diametrul roţii de la maşină. Poziţia socială se determină după valoarea ceasului de la mînă. Respectul se cîştigă după îndemînarea de a o lua pe contrasens, tîrît nu de bun-simţ, ci măcar de vreo 300 de cai-putere. În lumea asta, bicicleta nu poate opune nici un fel de rezistenţă. Nu poate spune despre tine nimic mitocănesc, nu-ţi poate împinge în faţă muşchii (aţi văzut culturist pe bicicletă? E patetic!) şi nu-ţi poate rezerva automat loc în faţă la coada vieţii. În plus, nu există parcare pentru biciclete la Bamboo. Încă.

Sigur, nu mai avem mult pînă la fitza de vedetă pe două roţi (din care textul de mai sus sper că mă scoate…!). Însă, pînă atunci, bicicletele noastre mai au cîţiva ani de libertate. Aceea de a spune despre noi un lucru simplu: că avem ceva forţă în muşchii de la picioare, şi încă şi mai multă în cei din cap. Că avem puterea de a nu da explicaţii despre lucrul pe care îl iubim. Pentru c-aşa e în dragoste. Ştii de ce-ţi iubeşti bicicleta. Dar e foarte greu să explici celor care se iubesc mai mult pe sine…