Libertatea fără manual de utilizare
Depresia se leagă de navigaţia pe net. Mai precis, e cam direct proporţională cu timpul pe care îl petreci online. Asta au descoperit nişte cercetători britanici. Fireşte, am citit chestia asta tot pe net şi mi-am verificat imediat starea de spirit. Da, eram trist. Studiul e adevărat. Din două surse: aşa zice şi soţia mea.
Fireşte, urmează o altă dilemă: stai pe net mult că eşti depresiv sau eşti depresiv că stai pe net?
Înainte să dăm banii pe încă un studiu, am un răspuns cu buget mic, complet neştiinţific, însă tocmai de aceea plauzibil (nimeni nu mai crede în ştiinţă, cînd avem atîţia guru oricum). Da, net-ul deprimă. Şi cu cît stai mai mult acolo, cu atît eşti mai pesimist cu privire la viitorul comunicării şi, în subsidiar, al rasei umane. De ce? Pentru că pe net descoperi unde ne-a adus libertatea de expresie, fără instruire prealabilă. Să vă explic.
Imaginaţi-vă o lume în care poţi să conduci o maşină fără carnet. Te duci matale la showroom, dai banii, o ridici, dealer-ul îţi explică ce face acceleraţia şi cam la ce-ar fi bună frîna, după care îţi deschide poarta şi îţi urează noroc la condus. E treaba ta să afli cum să nu calci pe nimeni.
Sau, mai simplu, închipuiţi-vă o lume în care spitalele angajează tineri dornici de afirmare, pe baza unui test de abilităţi simplu: la ce se asortează un stetoscop albastru. Imaginaţi-vă restaurante unde bucătarul este orice client care vrea să facă un ban sau pur şi simplu să se distreze văzînd mutrele celor care iau prima înghiţitură din sufleul de somon cu ulei de motor pe care tocmai l-a pregătit. Sau gîndiţi-vă cum ar fi o lume în care poliţistul e selectat la loterie, moaşa se numeşte aşa doar pentru că iubeşte, în general, copiii, iar jurnalistul e pur şi simplu un cetăţean care a auzit o chestie, îi adaugă două păreri simpatice, trei ipoteze şi vreo sută de injurii, răstălmăciri şi umori şi-o dă mai departe altor 5000 de oameni. Ăia o iau de bună, o mai comentează şi ei, şi mîine o pun în vitrină, cu un banner animat deasupra. Pe el scrie citeţ, cu Times New Roman, pentru credibilitate, „Opinia publică“.
De fapt, ultima ipoteză e chiar un fapt. De-aia mă şi deprimă net-ul. Pentru că pe el sînt o mulţime de şoferi fără carnet de conducere, la volanul unor Tir-uri şi autocare pline de lume (călători unici, să le spunem) care, cel puţin o dată pe săptămînă, intră cu ele în prăpastie. E o prăpastie virtuală, cea a frustrării ca element de expresie artistică, a mitocăniei strigate de la balconul blocului înalt de 100 de comment-uri, a prostiei care are exact acelaşi cod de bare la raft ca şi inteligenţa. Că şi preţul e acelaşi.
Dar problema net-ului nu e neapărat că toţi proştii vorbesc pe el, nu asta e deprimant. E chiar bine să poţi să faci o numărătoare, măcar ştii cui poţi să-i vinzi robotul de bucătărie cu 1000 de funcţii...! Mai grav e însă că numărul opiniilor false a început să conteze ca dovadă a verităţii. E adevărat nu ce e demonstrat. E adevărat ceea ce un număr mare de oameni ajunge să creadă. E adevărat pentru că îţi provoacă emoţie, nu pentru că ştii sigur că aşa e. Puterea unei idei nu mai stă nici în realitatea, nici măcar în utilitatea ei. O idee e tare dacă sînt 100 de commenturi care o aprobă. E veşnică dacă e pe zece bloguri de top ten. E genială dacă măcar 20% din cei care o primesc pe mail o dau mai departe cu subiectul „ia uite, Nicule, ce chestie tare, nici eu nu puteam să zic mai bine!“.
Nu ştiu dacă mai putem numi asta jurnalism, însă ştiu că nu putem să-i spunem nici libertate de exprimare. Libertatea e un cuvînt prea frumos. Ce e pe net, acolo unde începe secţiunea de comentarii e atît de încărcat de ură încît cîteodată am sentimentul că citesc Völkischer Beobachter, cotidianul partidului nazist. Sau Lenin şi Stalin – Despre construcţia de Partid – un manual al transformării limbajului în mitralieră, împotriva tuturor celor de altă părere. E atît de stupid, încît îmi închipui cumva că europeanul bigot, abia învăţat cu literele, locuitor într-o colibă pe undeva prin secolul al XIV-lea, a ajuns, cu o maşină a timpului, să poată posta pe site-ul Dilema veche.
Iar la final, îi provoc pe comentatori, ăia pe care nici Noe nu i-ar fi luat pe Arcă, să găsească cumva o soluţie la dilema săptămînii: cum să înjuri articolul ăsta fără să-i dai dreptate?!