La Geneva, în vale
Pe la 1800, principala sursă de deficit în comerţul exterior al Principatelor Române era importul de butci de la Viena. Butci, rădvane, caleşti, spuneţi-le cum vreţi, boierii români şi le cumpărau să se dea jos din ele pe la chefuri, exact ca-n ziua de azi. Nu ştiu dacă e legendă, dar chiar dacă e doar atît, trebuie să recunoaşteţi că sună verosimil.
Un secol trece repede. Cînd a apărut automobilul, cheful nostru de a ne da mari cu ceea ce avem sub – pardon – fund şi-a găsit noi soluţii, care mai de care mai ornate şi mai scumpe. Importul de maşini străine a debutat aproape simultan cu producţia, astfel încît maşinile bucureştenilor cu stare soseau aproape calde de pe banda de montaj a domnului Ford.
Nu era un fenomen de masă: România n-a cunoscut civilizaţia automobilului decît acum vreo cinci ani, două săptămîni şi vreo trei zile, data exactă la care timpul petrecut în maşină în cursul unei zile, în trafic, a ajuns să depăşească timpul dedicat muncii. Cel puţin în oraşele mari.
De ce-am făcut introducerea asta? Pentru că mă învîrt de vreo trei ore pe la expoziţia de automobile de la Geneva, de unde transmit în premieră prima relatare pentru
Ca atare, n-am să vă spun nimic despre cai-putere. Nici despre designul dinamic, acela care îmbină luxul scandinav cu aluziile Art Nouveau (vorbesc prostii aici, opriţi-mă, vă rog). Nu ştiu care sînt maşinile în premieră (OK, pe unele scrie cu litere mari chestia asta). Nici nu vă pot spune cum va evolua piaţa anul ăsta, cu accent pe segmentul compact, ecologist şi în general lipsit de orice păcate lumeşti.
Pot să vă spun doar că e multă lume. Ca observaţie sociologică, e multă lume ocupată. Dacă e să intrăm în fineţuri, am observat că sînt destui care duc genţi în mînă. Alţii fac poze. În hala rezervată presei, o mie de inşi, ordonaţi ca filatoarele de la Apaca, îşi hrănesc computerele cu mişcări nervoase de degete. E linişte şi e frumos afară, însă pe nimeni nu interesează treaba asta. Oamenii, cîtă frunză şi iarbă, au în cap un singur lucru: maşinile.
Cum de-am ajuns aici? Ce-are industria asta de ne atrage cu puterea unei pasiuni interzise (să zicem, a vegetarianului pentru friptură) şi cu uitarea de sine a călugărului după 40 de zile de post (OK, accept şi zece zile, eu atît am reuşit maximum)?
N-am explicaţii. Ştiu însă un alt lucru: probabil că pe lumea asta se cumpără mai multă brînză decît maşini. Păi, numai eu (n-am rate la maşină, poate sînt un caz special) am dat pe brînză luna trecută cel puţin 5% din salariu… Ca mine sînt mulţi alţi oameni pe pămînt. Cu toate astea, n-am auzit niciodată de Expoziţia Mondială a Brînzei. Nu există nici măcar Salonul European, deşi continentul nostru a inventat, de-a lungul istoriei, cu mult mai multe modele de caşcaval decît maşini sport! Nu avem dealeri de brînză, competiţii oficiale, raliuri şi tricouri branduite. OK, avem brînză tunată: mi-am luat săptămîna trecută una, în cutie din lemn de brad! Dar asta nu e destul: brînza, deşi ocupă un loc important în viaţa omului, alături de pîine, roşii, ceapă şi bere, n-are nici pe departe aceeaşi putere de atracţie cum are maşina.
Am dat exemplul brînzei că el mi-a venit la îndemînă, mai ales că vă scriu la o distanţă cam mare de micul dejun… Dar ca lactatele sînt o mulţime de alte industrii necăjite care, deşi ne ţin în viaţă (în loc să ne omoare, ca maşinile), nu primesc din partea noastră nici măcar cea mai modestă undă de interes.
De ce oare? Doar pentru că nu putem să ne dăm mari cu expresia „Mi-am luat ieri o telemea, extraordinară, da, cu 50% avans, restul în leasing, dar rata nu e mare“? Sau pur şi simplu pentru că ego-ul nostru, construit în milioane de ani de strămoşi călare, se simte bine mai ales în preajma puterii brute, aflată sub controlul nostru, noi care oricum nu controlăm nimic altceva în propria existenţă? Ne luăm maşini sau ne luăm sclavi? Ne cumpărăm proptele pentru toate complexele sau obiecte care ne pot transporta dintr-un loc în altul?
Sigur că găsiţi răspunsul în cărţile de marketing, iar chestia asta e filozofie ieftină, generată de excesul de maşini şi deficitul de brînză de la Salonul de la Geneva. Dar înainte să mă condamnaţi pentru un articol scris pe genunchi, între două poveşti de iubire, cu motoare de-o noapte şi xenoane de-o zi şi jumătate, lăsaţi-mă să vă dau ştirea pentru care am venit aici.
Cică sînt nişte modele noi în 2010. Da, în curînd, în showroom-uri!
