Plictis…

De cîte ori venea la Paris – şi asta se întîmpla cel puţin o dată pe an – profesorul Charlie Citrine Jr. ajungea în chiar prima după-amiază a sejurului său la Café de Flore sperînd să se întîlnească, într-un fel sau altul, cu spiritul acelei Europe despre care vorbea an de an studenţilor săi de la University of Chicago la cursul său de istorie a ideilor secolului XX. Ştia că vînează umbre, pentru că la Café de Flore vin, acum, numai turiştii. Vremurile în care cafeneaua era frecventată de spirit s-au dus. Acum e doar un punct turistic, celebru pentru ceea ce a fost, desigur, dar atît. Nu-i mai poţi găsi acolo nici pe Breton, nici pe Startre, nici pe Camus, nici pe Picasso, nici pe Barthes. Şi nu doar pentru că au murit cu toţii, ci pentru că acea Cafe de Flore a murit şi ea. Acum, poţi vedea acolo cohorte de japonezi fotografiind, staruri hollywoodiene în trecere prin Paris şi pe Bernard-Henri Lévy, din cînd în cînd.

 În 1997, în zilele în care Gallimard lansa pe piaţă masivul volum Cahiers de Emil Cioran, la doi paşi de Café de Flore, o vitrină imensă făcea publicitate cărţii, iar Charlie Citrine Jr. s-a întîmplat să treacă pe acolo, începînd o melancolică plimbare pe bulevardul Saint Germain după ce băuse cafeaua pot şi se convinsese încă o dată că umbrele nu mai pot redeveni fiinţe. Toată suprafaţă vitrinei era acoperită de o pagină de manuscris mărită de sute de ori. Rînduri scrise migălos, unul după celălalt, separate de un spaţiu parcimonios, cu mici ştersături, cu reveniri şi completări acopereau o pagină întreagă, de sus pînă jos.


Peste fiecare dintre aceste rînduri, o linie de cerneală continuă tăia tot, absolut tot, rînd cu rînd, semn că autorul retractează decis tot ce încercase, cu migală şi chin, să spună. Pe la mijlocul paginii, un singur cuvînt dintr-un rînd rămăsese netăiat: l’ennui. Atît. Linia brutală şi implacabilă care amuţea toate celelalte cuvinte sucomba cu un milimetru înainte de l’ennui şi renăştea, cu o fervoare pe care nu o va mai pierde pînă la sfîrşitul paginii, un milimetru după l’ennui. În rest, înainte şi după l’ennui, linia nemiloasă seceră absolut toate cuvintele înghesuite într-o caligrafie intensă, pe întreaga pagină. L’ennui – singurul cuvînt salvat, singurul cuvînt pe care autorul este de acord să-l spună lumii cînd nu mai e de acord cu nici un altul dintre cele pe care le-a scris, singurul cuvînt…

Poate că Charlie Citrine Jr. era într-o stare mai specială – aterizase la „Charles de Gaulle“ cu doar trei ore înainte după un zbor lung, incomod, agitat de la Chicago şi se spune că jetlag predispune profesorii de filozofie la melancolii superficiale. Oricum, profesorul Citrine Jr. era extrem de sensibil la orice tulburare a ritmului său circadian. Sau poate că dinastiile de intelectuali sînt străbătute de un fel de informaţie genetică specială care transportă de la taţi la fii nu doar detalii biologice ori particularităţi psihologice, ci şi obsesii, teme, frustrarea proiectelor nerealizate. Charlie Citrine, faimosul scriitor al anilor ’60, fusese preocupat de problema plictisului, constatase că nu se scrisese nimic serios pe acest subiect într-o faimoasă notă din jurnalul său, devenită, azi, citat clasic, folosit chiar în reclame, şi decisese că-l va aborda într-un eseu substanţial. A fost mereu preocupat de subiect şi a notat cîte ceva, dar pînă la sfîrşitul vieţii sale, la mijlocul anilor ’80, nu a scris eseul despre plictis. Fiul său, profesorul Charlie Citrine Jr., ştia bine că presupoziţia tatălui său, cum că nu s-a scris nimic serios despre plictis, este falsă. Îşi putea explica această eroare prin acea că tatăl său nu avusese, totuşi, lecturi filozofice solide. Nu citise serios nici Schopenhauer, nici Kirkegaard, nici Heidegger. Surprinzător pentru Citrine jr. era că tatăl său părea că nu auzise nici măcar de faimoasa teorie a alienării, dragă tuturor neo-marxiştilor foarte la modă cam în vremea în care tatăl său era un scriitor la modă. Tatăl său fusese un literat monden. Cum de nu cunoştea măcar superficial produsele intelectuale faimoase al timpului său? Sau poate că le ştia, dar cînd a spus că nu s-a scris nimic serios despre plictis nu se gîndise la alienare. Bun, asta în ce priveşte filozofii. Dar cum putuse tatăl său să ignore marea literatură a plictisului, de la Dickens şi Goncearov şi Baudelaire la Proust, Joyce şi Sartre?

Nu se ştie de ce, dar în faţa acelei vitrine, împietrit de imensitatea paginii de manuscris mărită pe vitrină ca sub o lupă indecentă, a simţit că vine către el un mesaj pe cît de clar, pe atît de copleşitor: el, Charlie Citrine Jr., trebuia să scrie un tratat despre plictis. Nu un eseu lejer, aşa cum scriu colegii săi de ani de zile, ci un tratat serios, aşa cum scriau europenii în secolul al XIX-lea. Cu asta va arăta că plictisul este o stare asemănătoare unui tratat gros de filozofie. Cartea a apărut zilele acestea, după o muncă de aproape un deceniu, şi spune totul despre plictis. Charlie Citrine Jr. a ieşit la pensie scriind la ea.