De ce claxonează ca nebunii?

Eram săptămîna trecută blocat în traficul din Bruxelles şi ascultam liniştea. Nu exagerez: fiind şi zi de începere a Consiliului European, cu zeci de coloane oficiale, era o aglomeraţie de nedescris, dar era linişte. Nu liniştea aceea de să auzi greierii cîntînd, de fapt, nu se auzeau claxoane. Traficul din Bucureşti nu este mai aglomerat decît cel din alte oraşe, de la New York sau Paris la Roma. Doar excepţionalismul nostru pe dos ne face să credem că stăm în trafic mai mult decît alţii – „numai în România“, „tipic românesc“, rostite cu aerul că autorii ştiu sigur că aşa ceva nu se întîmplă în, să zicem, Slovacia sau Burkina Faso. Deci nu traficul în sine este coşmaresc, cît claxoanele. Folosirea permanentă a claxonului este semnul nesimţirii revărsate în capul celorlalţi. Şi nu vorbesc aici doar de ţoape şi mitocani, am prieteni buni, altfel oameni de mare bun-simţ, care nu se pot abţine să bage cîte un claxon doar pentru că cineva a greşit banda sau, pur şi simplu, cînd şoferul din faţă a oprit pentru că cel din faţa lui oprise. Nici aici nu sîntem excepţionali. Îmi pare rău să-i dezamăgesc pe cei care găsesc tot felul de banalităţi ca fiind „tipic româneşti“, dar claxonul nu zice nimic special despre noi ca popor, e doar un semn de stat slab: am întîlnit claxoane inutile şi la Chişinău, Sofia, ca să nu mai zic de Kiev. Şi în America şi în Belgia şi în Ucraina claxonatul aiurea e interzis. Diferenţa este dată de aplicarea regulii.

Acum trei săptămîni, colegul meu Matei Martin a publicat în Dilema veche informaţia care ar merita un „senzaţional“ la Dan Diaconescu: în 2009, poliţia rutieră a aplicat 76 de amenzi pentru claxonare neregulamentară. Într-un oraş care te agresează prin claxonare, poliţia a dat fix 76 de amenzi. Mai mult chiar, colegul meu l-a întrebat pe purtătorul de cuvînt Cristian Ciocan de ce atît de puţine. Răspunsul arată adevărata problemă: poliţistul spune că agenţii de circulaţie nu îi pot identifica pe şoferii care claxonează şi că, oricum, dacă i-ar opri pentru amendă ar încurca şi mai mult circulaţia. Mie îmi par două scuze jalnice: e destul de clar cam cine claxonează, nu e nevoie de aparate sofisticate, iar amenzile nu ar trebui aplicate permanent, ci destul de categoric pe o perioadă scurtă pentru ca să se ducă zvonul că o păţeşti pentru claxonat tembel, astfel încît să scadă dramatic numărul celor care fac asta.

Parcă aud reacţia multor cititori: domle, lasă-ne cu d-astea, într-un oraş unde şoferii intră permanent pe linia de tramvai, unde nu lasă pietonii să treacă pe verde, unde poliţiştii sînt înjuraţi şi scuipaţi prin geam, tu te trezeşti să ceri amenzi pentru claxonare. Înţeleg argumentul, dar aveţi puţintică răbdare, stimabililor! O să vedeţi că e vorba de ceva mai mult decît de nervii mei de biciclist, fără intenţie de a deveni şofer. E o întreagă teorie. Care e şi foarte celebră, de altfel.

Se numeşte teoria ferestrelor sparte. Chiar aşa se numea articolul care a lansat-o – Broken Windows, publicat de James Wilson şi George Kelling în 1982. Exemplul-metaforă folosit de autori zice aşa: dacă laşi cîteva fereastre sparte şi neînlocuite la o clădire, acela va fi un semn că respectiva clădire nu are proprietar sau are unul căruia nu îi pasă. Vandalii, vagabonzii şi alţi cetăţeni fără simţ civic vor lua de bun semnul şi vor intra acolo, vor sparge şi mai multe ferestre. Chiar dacă proprietarul nu avea de gînd să lase clădirea baltă, acum ea a devenit o ţintă pentru respectivii, astfel încît costurile sale de întreţinere cresc mult şi clădirea chiar are mai multe şanse să ajungă o groapă de gunoi vandalizată. Sau, alt exemplu folosit de cei doi, dacă un colţ de stradă nu este curăţat cîteva zile, cei care trec pe acolo vor considera că pot arunca gunoiul în acel loc. Astfel, locul ajunge o groapă de gunoi doar pentru că puţinele gunoaie strînse la început nu au fost luate la timp. Plecînd de la această logică, Wilson şi Kelling au dezvoltat o teorie pentru lupta cu criminalitatea. Ei spun că impunerea ordinii într-un oraş trebuie să înceapă cu infracţiunile mărunte. De ce? Pentru că acesta este un semn că legea domneşte, cetăţenii oneşti vor fi încurajaţi să respecte toate legile, infractorii înrăiţi vor înţelege că nu e de glumă. După ce ai făcut ordine la acest nivel, te poţi lupta eficient cu traficanţii de droguri şi cu alţi băieţi foarte răi.

Dacă vi se pare că asta e bolboroseală academică fără relevanţă practică, aflaţi că George Kelling a fost principalul artizan al strategiei prin care primarul Rudolph Giuliani a curăţat New York-ul de criminalitate. În anii ’80, oamenii fugeau din New York, metroul era o cocină pe care o ocoleau, rata criminalităţii era foarte mare chiar şi pentru America. Sfătuit de Kelling, Giuliani a început cu graffiti şi cu toleranţa zero împotriva celor care nu cumpărau bilet la metrou. Mai mulţi poliţişti pe străzi, toleranţă zero pentru infracţiunile mărunte, puşcărie pentru ridicat tonul la poliţişti, arest pentru urinat în public. În următorii zece ani, numărul de infracţiuni, atît mărunte cît şi mari, a scăzut continuu, Giuliani este încă cel mai iubit primar din istoria oraşului, iar Kelling este cel mai de succes consultant pe probleme de combatere a infracţionalităţii în oraşe.


Ce are asta cu claxonatul? E simplu: trăim într-un oraş în care în mod evident poliţia rutieră e incapabilă să aplice regulile. Chiar şi atunci cînd încearcă, nu face decît că aplice regulile într-un mod care nu descurajează încălcarea lor: poliţiştii stau la pîndă pentru a da amenzi, în loc să fie o prezenţă intimidantă în traficul propriu-zis. Iar logica domnului Ciocan e una profund greşită: poliţiştii consideră claxonatul nepermis o infracţiune măruntă şi decid cu de la sine putere să nu aplice legea. Asta arată tuturor şoferilor că legile sînt negociabile şi la bunul plac al poliţiştilor. În loc ca cei răi să fie aduşi la ordine, şi cei buni primesc semnalul că îşi pot revărsa nervii pe seama auzului tuturor.

Strategia de a curăţa traficul din Bucureşti ar trebui să plece de la amenzi sistematice, masive şi fără excepţii pentru claxonat neregulamentar (adică 99% din claxonatul în oraş). S-ar lăsa o linişte binefăcătoare peste oraş, nervii tuturor ar fi menajaţi, iar legea ar deveni o prezenţă palpabilă şi ubicuă. Pariez cu domnul Ciocan pe salariul său că numărul celor care trec pe roşu, blochează intersecţiile sau înjură poliţişti va scădea imediat.