Acest Marino care ne amuză

Publicat în Dilema Veche nr. 322 din 15-21 aprilie 2010
Acest Marino care ne amuză jpeg

Da, am picat în plasa excelentei campanii de PR pe care Editura Polirom a făcut-o autobiografiei lui Adrian Marino – Viaţa unui om singur. Am început să citesc cu înfrigurare şi am sfîrşit în amuzament. Nu-l înţeleg pe Marino, deşi mi se pare că gîndim similar la nivel ideologic. Nu reuşesc să-l pricep, deşi găsesc acolo multe dovezi de gîndire solidă şi sistematică. Dar are talentul de a da, la fel de sistematic, cu „mucii în fasole“, cum se zice la mine la ţară.

Să încep cu lucrurile bune. Marino a scris cea mai bună critică a literaturii de închisoare. Refuză mistica închisorii, respinge ideea că poţi face literatură, caută metafore pe baza suferinţei: „Ceea ce-mi repugnă profund şi definitiv în acest gen de literatură este falsa eroizare, umflarea în pene. Propagarea mitului rezistenţei, al combativităţii permanente şi inflexibile. O altă minciună totală. Fiindcă obiectiv vorbind – vorbesc totuşi cu opt ani de închisoare în spate – ea a reprezentat o imposibilitate“ (p. 81). Portretul făcut închisorii este uman. Şi impresionant, deşi „la mine n-a intrat – ca la Radu Gyr – azi-noapte Isus în celulă“ (p. 71). Are fragmente de analiză politică curajoasă – cum este inadecvarea burgheziei vechi la lumea post-1989, tocmai el, fost deţinut politic şi lider ţărănist (p. 66).

Impresionantă este şi ambiţia de a nu se angaja nicăieri, de a rămîne neîncadrat în cîmpul muncii, trăind din drepturi de autor, zbătîndu-se pentru un spaţiu de autonomie personală – o ambiţie şi azi rară într-un spaţiu intelectual în care regula e să vînezi job la stat şi sinecură. Evident, impresionant este şi efortul său individual de a publica afară: 11 cărţi la edituri mari, sute de articole în reviste de nivel bun. Rămîne cel mai publicat autor român în afară şi nu e o întîmplare că nu a fost afiliat nici unei universităţi. În acelaşi timp, impune respect lupta cu autori mari din Vest, mai ales din Franţa, dorinţa de a fi tratat ca egal, nu doar ca un popularizator român, refuzul de a asuma statutul de scriitor din colonie culturală. Ar mai fi plusuri, dar nu e loc suficient aici, aşa că am fost obligat la o selecţie dură atît a vorbelor de bine cît şi a enervărilor.

Trec la minusuri. Uimeşte instabilitatea sa organică. Capacitatea de a impresiona într-un paragraf şi de a fi mizerabil în următorul. Face un portret bun al exilului cultural românesc, apoi, brusc, pune (p. 187) întrebarea: în ce calitate vorbesc Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca? Cum adică în ce calitate? Îţi trebuie patalama de undeva? Cum poate independentul disperat Marino să pună o întrebare atît de miliţienească? Pentru o persoană care spune că vrea să fie obiectivă, uimeşte puterea de fi ranchiunos la modul absurd. Citeşti fără suflare despre ieşirea din puşcărie, speranţele de atunci şi coşmarul domiciliului obligatoriu. Cum începe capitolul despre şase ani de D.O.? Fără legătură, fără logică, o flegmă aruncată spre Pleşu şi Patapievici, că de ce au ajuns ei „eroi naţionali“, unul după cîteva luni de exil intern şi altul după 29 de ore la Jilava? Şi dă-i şi luptă cu cei doi, care nu e clar ce ar fi trebuit să facă ca să nu-i „greşească“ lui Marino.

Irită apoi permanenta autovictimizare. Are uneori dreptate – desfiinţează credibil acuza care zice că ar fi putut să călătorească numai colaborînd cu Securitatea. Descrie la fel de credibil şi coteriile lumii literare. Dar în majoritatea cazurilor cînd e atacat sau exclus e vorba despre firea sa ursuză, arţăgoasă, inutil polemică – cum singur recunoaşte. Ai impresia că se aştepta ca el să lovească diverse personaje şi respectivii să zică „săru-mîna, boierule!“. Se crede marginalizat şi singur, dar tot el înşiră cărţile publicate, premiile de la Academie şi Uniunea Scriitorilor, propunerea refuzată de a deveni ambasador. Se plînge că e ignorat şi în acelaşi timp notează cu migală invitaţiile la conferinţe afară, pe care le refuză, îl enervează corespondenţii cu care ţine legătura şi apoi întrerupe nepoliticos contactul.

Şi ceva care m-a enervat la modul personal, eu însumi fiind prima generaţie ajunsă la facultate în familie, prima generaţie urbanizată etc. Tot apar prin carte fiţe de gaiţă provincial-boierească. Cînd îşi descrie tovarăşii de celulă: „să mai adaug, în sfîrşit, că aproape toţi erau doar «băieţi de la ţară, intelectuali la primă generaţie?»“. Prima dată am crezut că îi mai scapă fudulisme arţăgoase, dar nu sînt deloc scăpări, Marino practică o discriminare socială abjectă şi bizară la un ideolog al liberalismului european. La care se adaugă o sclifoseală de băiat de familie bună, care tot pomeneşte, evident „fără nici o infatuare“, de familia sa prezentă în Arhondologia Moldovei şi citadină de 200 de ani. Motiv pentru care are „o altă mentalitate decît pseudoscriitorul care vine direct de la coada vacii“ (p. 317). Vai, dragă!!! Eugen Simion, de pildă, este un „carierist feroce“ pentru că e „la prima generaţie de intelectuali“. Marino îmi aminteşte de o profesoară odioasă de matematică ce considera o aberaţie ideea că eu, băiat de dulgher, aş putea intra la facultate cînd fi-su ajunsese doar optician. Încă una despre „modernismul“ lui Marino şi termin cu asta. G. Călinescu (care s-a comportat, adevărat, mizerabil cu el) e fiu „orice s-ar spune, de slugă. Mama a fost o ţigancă pe proprietatea familiei Călinescu. Simţindu-se responsabilă de aventura fratelui dnei Călinescu, această familie l-a adoptat. Astfel de eredităţi se răzbună“ (p. 345). Deci, sîngele de ţigan şi de slugă s-a răzbunat. Rasist şi deloc european conul Marino. Ce o spune prietenul său, antirasistul Gabriel Andreescu, de aşa frază? Aştept drept la replică.


Editorial vorbind, în ultimele capitole se tot repetă şi devine neinteresant. Iar, cînd nu se repetă, se cantonează în detalii minore ale vieţii politice şi culturale din anul cînd a scris cartea – deşi ştia că va fi publicată după cîţiva ani. Au fost şi momente în care am rîs cu poftă de ridicolul său. Pentru că i-a scris o recenzie negativă, Cristian Preda are „fizionomie de killer, din filme de gangsteri de seria B“ (p. 472). Ochelaristul Preda, killer? Ce să mai zic de pariurile lui Marino, cei pe care îi laudă fără rest pentru că îl cultivau: Stelian Tănase, Sorin Antohi şi Dan Pavel. Unul dispărut jenant din spaţiul public, altul ajuns profu’ lui Becali şi altul – băiat de mingi la TV pentru Dinescu (pe care Marino îl detesta, de altfel). Nu am mai citit niciodată o autobiografie atît de ratată. Un om care a ales să facă praf tot ce a construit, inclusiv pe sine.

image png
Reevaluarea lucrurilor de acasă
Și e de observat că țara s-a schimbat în mod fizic, mult mai mult decît atitudinea locuitorilor ei.
p 7 Sam Altman WC jpg
Capitalul cîștigă și în domeniul IA
Nu e de mirare că OpenAI nu a reușit să-și respecte misiunea.
image png
image png
Birocrații inventate, care să justifice plusul la salariu
Ne mai mirăm, apoi, de ce pleacă profesorii din învățămînt sau de ce ezită să vină.
image png
Șanticler
Rămîne să mai vorbim, desigur, despre sensurile alunecoase și imprevizibile generate de larga circulație a cuvîntului efemer.
image png
Un recrut de odinioară
Pe spatele gecii tînărului erau imprimate, în galben ţipător, cuvintele US Air Force.
image png
Mintea democratică și impunitatea poporului
Pe cînd mintea democratică nu exista, popoarele erau pedepsite.
image png
Moș Crăciun, John Fitzgerald Kennedy și bomba nucleară
A fost fix pe dos. Anul 1962 a adus cea mai gravă criză din timpul Războiului Rece, criza rachetelor nucleare din Cuba.
image png
Nevoia de umanioare
Ele sînt însoţitorul şi sprijinul ideal in dürftiger Zeit şi beneficiază de resurse încă nevalorificate în spaţiul Europei de Est.
image png
O fabulă a lui Socrate
E ceea ce am pățit și eu: după ce m-a durut piciorul din cauza legăturii, iată că a urmat și plăcerea.
image png
Spirala ghinionului și ghicitul în gri
Poate nu la fel de ostentativ, dar cei care spun lucrurile sînt, din nou, tratați ca excentrici stridenți și, pe alocuri, isterici.
image png
Cine sapă la temelia pilonului II
Este incredibilă tenacitatea cu care politicienii din zona de stînga atacă pilonul II de pensii administrate privat.
O mare invenție – contractul social jpeg
Succesiunea generațiilor în comunitatea academică: Valentin Constantin și Diana Botău
Regimurile dictatoriale și mișcările fundamentaliste s-au asociat într-o ofensivă violentă, propagandistică și armată, împotriva lumii euroatlantice.
Nicuşor faţă cu reacţiunea jpeg
Populiștii nu (mai) sînt o excepție
Întrebările despre soarta Uniunii Europene, acuzațiile de extremism și evocarea drobului de sare fascist au devenit aproape un clișeu.
Teze pentru o fenomenologie a protecţiei (îngereşti) jpeg
A conviețui cu imposibilul
Dictatura este un mod de organizare statală în care sfera posibilului tinde spre zero.
Frica lui Putin jpeg
„Scena politică”
Avem impresia că e o lume falsă – o „mascaradă” –, ceva profund neautentic, spre deosebire de lumea economică, de pildă, care e reală.
AFumurescu prel jpg
Vai, săracii, vai, săracii ziariști…
Incredibil, doamnelor și domnilor! Revoltător!
MihaelaSimina jpg
Cea mai frumoasă clădire din Cernăuți
Unul dintre „sporturile” la care istoria este campioană se numește „paradox”.
Iconofobie jpeg
O rugăciune la Bicaz
Nu faptul că încercam să‑l păcălesc pe Dumnezeu mă surprinde, ci dorinţa mea viscerală să trăiesc prostește, un eon întreg, dacă se putea.
„Cu bule“ jpeg
Mesa
Faptul că mesa apare des în dialoguri dovedește că forma îi era familiară publicului din secolul al XIX-lea.
image png
Ce-i rămîne Mariei de făcut?
Întrebările morale cu privire la integritatea academică și presiunea de a se conforma normelor nescrise ale colectivului profesional rămîn deschise.
RNaum taiat jpg
Comunismul se aplică din nou jpeg
Întoarcerea
Ajunși acasă, avem un fel de „rău de uscat“, cum li se întîmplă marinarilor.
image png
Misterele bugetare
Una din temele importante legate de transformarea sistemului public românesc este cea a „discreției” cu care au avut loc schimbările în administrație.

Adevarul.ro

image
Fiara de plastic. Povestea Daciei „Lăstun“ Maxi, un Fiat 500 al românilor, care nu a mai ieșit pe poartă
Dacia 500 „Lăstun“ ar fi trebuit să fie pentru români cam ce a fost Fiat 500 pentru italieni, Renault 5 pentru francezi, WV pentru germani. O mașină din gama mini, mai degrabă pentru tineret. O maşină de oraş, potrivită pentru transportul urban. A fost ideea și dorința lui Nicolae Ceaușescu
image
SPECIAL Elvira Popescu: de la actriță la contesă, devenită „Notre Dame du Théâtre“ FOTO/VIDEO
Cum a ajuns o româncă din București să devină o actriță contesă mai cunoscută în Franța decât celebra Greta Garbo.
image
Lista celor mai periculoase alimente din lume. Cinci alimente la care nu te-ai aștepta să fie incluse
În întreaga lume, există anumite alimente periculoase care pot provoca de la intoxicații alimentare ușoare până la deces, în cazuri extreme.

HIstoria.ro

image
Un posibil caz de braconaj arheologic în Moldova, în secolul al XVII-lea
Un posibil caz de braconaj asupra unui tumul din Moldova istorică este consemnat într-un document de la 1635, notează arheologul Vasile Diaconu, pe pagina sa de Facebook.
image
Moartea lui Aurel Vlaicu. Concluziile anchetei
În cursul anchetei în cazul accidentului aeronautic în care și-a pierdut viața Aurel Vlaicu (31 august/13 septembrie 1913) s-au conturat două ipoteze, pe care locotenentul av. Gheorghe Negrescu le prezintă astfel:
image
Zguduitoarea dramă amoroasă din Brăila, care a captivat presa interbelică
În anii 1923-1924, numita Anny Bally din Brăila, „de o frumuseţe rară“, a încercat să se sinucidă din dragoste. În 8 noiembrie 1924, tot din amor, şi-a împuşcat iubitul, după care s-a împuşcat şi ea.