Acest Marino care ne amuză

Publicat în Dilema Veche nr. 322 din 15-21 aprilie 2010
Acest Marino care ne amuză jpeg

Da, am picat în plasa excelentei campanii de PR pe care Editura Polirom a făcut-o autobiografiei lui Adrian Marino – Viaţa unui om singur. Am început să citesc cu înfrigurare şi am sfîrşit în amuzament. Nu-l înţeleg pe Marino, deşi mi se pare că gîndim similar la nivel ideologic. Nu reuşesc să-l pricep, deşi găsesc acolo multe dovezi de gîndire solidă şi sistematică. Dar are talentul de a da, la fel de sistematic, cu „mucii în fasole“, cum se zice la mine la ţară.

Să încep cu lucrurile bune. Marino a scris cea mai bună critică a literaturii de închisoare. Refuză mistica închisorii, respinge ideea că poţi face literatură, caută metafore pe baza suferinţei: „Ceea ce-mi repugnă profund şi definitiv în acest gen de literatură este falsa eroizare, umflarea în pene. Propagarea mitului rezistenţei, al combativităţii permanente şi inflexibile. O altă minciună totală. Fiindcă obiectiv vorbind – vorbesc totuşi cu opt ani de închisoare în spate – ea a reprezentat o imposibilitate“ (p. 81). Portretul făcut închisorii este uman. Şi impresionant, deşi „la mine n-a intrat – ca la Radu Gyr – azi-noapte Isus în celulă“ (p. 71). Are fragmente de analiză politică curajoasă – cum este inadecvarea burgheziei vechi la lumea post-1989, tocmai el, fost deţinut politic şi lider ţărănist (p. 66).

Impresionantă este şi ambiţia de a nu se angaja nicăieri, de a rămîne neîncadrat în cîmpul muncii, trăind din drepturi de autor, zbătîndu-se pentru un spaţiu de autonomie personală – o ambiţie şi azi rară într-un spaţiu intelectual în care regula e să vînezi job la stat şi sinecură. Evident, impresionant este şi efortul său individual de a publica afară: 11 cărţi la edituri mari, sute de articole în reviste de nivel bun. Rămîne cel mai publicat autor român în afară şi nu e o întîmplare că nu a fost afiliat nici unei universităţi. În acelaşi timp, impune respect lupta cu autori mari din Vest, mai ales din Franţa, dorinţa de a fi tratat ca egal, nu doar ca un popularizator român, refuzul de a asuma statutul de scriitor din colonie culturală. Ar mai fi plusuri, dar nu e loc suficient aici, aşa că am fost obligat la o selecţie dură atît a vorbelor de bine cît şi a enervărilor.

Trec la minusuri. Uimeşte instabilitatea sa organică. Capacitatea de a impresiona într-un paragraf şi de a fi mizerabil în următorul. Face un portret bun al exilului cultural românesc, apoi, brusc, pune (p. 187) întrebarea: în ce calitate vorbesc Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca? Cum adică în ce calitate? Îţi trebuie patalama de undeva? Cum poate independentul disperat Marino să pună o întrebare atît de miliţienească? Pentru o persoană care spune că vrea să fie obiectivă, uimeşte puterea de fi ranchiunos la modul absurd. Citeşti fără suflare despre ieşirea din puşcărie, speranţele de atunci şi coşmarul domiciliului obligatoriu. Cum începe capitolul despre şase ani de D.O.? Fără legătură, fără logică, o flegmă aruncată spre Pleşu şi Patapievici, că de ce au ajuns ei „eroi naţionali“, unul după cîteva luni de exil intern şi altul după 29 de ore la Jilava? Şi dă-i şi luptă cu cei doi, care nu e clar ce ar fi trebuit să facă ca să nu-i „greşească“ lui Marino.

Irită apoi permanenta autovictimizare. Are uneori dreptate – desfiinţează credibil acuza care zice că ar fi putut să călătorească numai colaborînd cu Securitatea. Descrie la fel de credibil şi coteriile lumii literare. Dar în majoritatea cazurilor cînd e atacat sau exclus e vorba despre firea sa ursuză, arţăgoasă, inutil polemică – cum singur recunoaşte. Ai impresia că se aştepta ca el să lovească diverse personaje şi respectivii să zică „săru-mîna, boierule!“. Se crede marginalizat şi singur, dar tot el înşiră cărţile publicate, premiile de la Academie şi Uniunea Scriitorilor, propunerea refuzată de a deveni ambasador. Se plînge că e ignorat şi în acelaşi timp notează cu migală invitaţiile la conferinţe afară, pe care le refuză, îl enervează corespondenţii cu care ţine legătura şi apoi întrerupe nepoliticos contactul.

Şi ceva care m-a enervat la modul personal, eu însumi fiind prima generaţie ajunsă la facultate în familie, prima generaţie urbanizată etc. Tot apar prin carte fiţe de gaiţă provincial-boierească. Cînd îşi descrie tovarăşii de celulă: „să mai adaug, în sfîrşit, că aproape toţi erau doar «băieţi de la ţară, intelectuali la primă generaţie?»“. Prima dată am crezut că îi mai scapă fudulisme arţăgoase, dar nu sînt deloc scăpări, Marino practică o discriminare socială abjectă şi bizară la un ideolog al liberalismului european. La care se adaugă o sclifoseală de băiat de familie bună, care tot pomeneşte, evident „fără nici o infatuare“, de familia sa prezentă în Arhondologia Moldovei şi citadină de 200 de ani. Motiv pentru care are „o altă mentalitate decît pseudoscriitorul care vine direct de la coada vacii“ (p. 317). Vai, dragă!!! Eugen Simion, de pildă, este un „carierist feroce“ pentru că e „la prima generaţie de intelectuali“. Marino îmi aminteşte de o profesoară odioasă de matematică ce considera o aberaţie ideea că eu, băiat de dulgher, aş putea intra la facultate cînd fi-su ajunsese doar optician. Încă una despre „modernismul“ lui Marino şi termin cu asta. G. Călinescu (care s-a comportat, adevărat, mizerabil cu el) e fiu „orice s-ar spune, de slugă. Mama a fost o ţigancă pe proprietatea familiei Călinescu. Simţindu-se responsabilă de aventura fratelui dnei Călinescu, această familie l-a adoptat. Astfel de eredităţi se răzbună“ (p. 345). Deci, sîngele de ţigan şi de slugă s-a răzbunat. Rasist şi deloc european conul Marino. Ce o spune prietenul său, antirasistul Gabriel Andreescu, de aşa frază? Aştept drept la replică.


Editorial vorbind, în ultimele capitole se tot repetă şi devine neinteresant. Iar, cînd nu se repetă, se cantonează în detalii minore ale vieţii politice şi culturale din anul cînd a scris cartea – deşi ştia că va fi publicată după cîţiva ani. Au fost şi momente în care am rîs cu poftă de ridicolul său. Pentru că i-a scris o recenzie negativă, Cristian Preda are „fizionomie de killer, din filme de gangsteri de seria B“ (p. 472). Ochelaristul Preda, killer? Ce să mai zic de pariurile lui Marino, cei pe care îi laudă fără rest pentru că îl cultivau: Stelian Tănase, Sorin Antohi şi Dan Pavel. Unul dispărut jenant din spaţiul public, altul ajuns profu’ lui Becali şi altul – băiat de mingi la TV pentru Dinescu (pe care Marino îl detesta, de altfel). Nu am mai citit niciodată o autobiografie atît de ratată. Un om care a ales să facă praf tot ce a construit, inclusiv pe sine.

Bătălia cu giganții jpeg
Onoarea și dezonoarea Legiunii de Onoare
Ce onoare mai e medalia Legiunii de Onoare dacă e oferită unor dictatori?
Teze pentru o fenomenologie a protecţiei (îngereşti) jpeg
Fără solemnități (memorialistică)
Episoadele „omenești” de care am avut parte în neașteptatele mele experiențe ministeriale au, totuși, hazul lor, pe care mi-l amintesc cu o consistentă nostalgie și pe care le povestesc cu plăcere cînd se ivește ocazia.
Frica lui Putin jpeg
Homo mendax
Diversitatea și amploarea capacităților noastre de a minți, de a ne minți, de a-i minți pe ceilalți, de a spune falsul, intenționat sau nu, sînt uluitoare.
Richard M  Nixon and Leonid Brezhnev 1973 jpg
SALT în istorie
În urmă cu exact o jumătate de veac, în mai 1972, cele două superputeri ale Războiului Rece, SUA și URSS, au făcut un pas important și trudit din plin spre dezarmare sau, mai degrabă, spre controlul înarmărilor.
646x404 jpg
Taxe și impozite mai mari? Nu înainte de a lupta, pe bune, cu evaziunea
În legislația fiscală sînt multe exemple de tratamente preferențiale.
Iconofobie jpeg
De ce m-a enervat Churchill
Curajul nu se opune așadar numai lașității. Aceasta din urmă reprezintă forma absolută de eșec al lui, de abdicare a individului de la conduita bărbătească.
„Cu bule“ jpeg
Toxic (adică nașpa)
Dicționarele noastre nu au înregistrat încă sensurile figurate al adjectivului „toxic”, deși acestea s-au răspîndit foarte mult în ultima vreme în mass-media și în comunicarea curentă, fiind bine reprezentate în spațiul online.
FILIT – Iași 2021 jpeg
Experiențe culinare norvegiene
Povestea asta cu cantina se desfășoară în spații deschise, care comunică direct cu holurile largi, în edificii cu ferestre imense sau cu pereți practic de sticlă, creînd o senzație de deschidere și de libertate,
Un sport la Răsărit jpeg
Grand Chess Tour din nou în România. Merită bucureștenii așa un turneu?
La şah nu poţi să urli, să înjuri, să acuzi arbitrul şi să pretinzi că pe Levon Aronian, de exemplu, nu îl cheamă aşa, că a folosit în mod fraudulos numele, culorile de pe cravată şi blazonul familiei.
Comunismul se aplică din nou jpeg
Podul de piatră
Nepăsarea față de reguli, cutume, tradiții sau istorie pare să fie ea însăși un adevărat specific local pe la noi.
Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
Garguie, himere, căpățîni
Empatia funcționează doar cu viii. Cu morții, arareori e omul zilei empatic, iar cu cei morți demult, chiar deloc!
Nicuşor faţă cu reacţiunea jpeg
Pacientul rus
Rusia e tratată diferit, însă tratamentul acesta e similar cu acela aplicat unui locatar de bloc care amenință să dea foc la butelie.
Nicuşor faţă cu reacţiunea jpeg
Către ieșirea din ipocrizie
Administrația de la Washington a făcut eforturi majore pentru a evita scurgerile de informații cu privire la dimensiunile reale ale sprijinului pe care îl oferă ucrainenilor.
Bătălia cu giganții jpeg
Îngrijorări de Noaptea Muzeelor
E alternativa smart la ieșirea prin cluburi și discoteci.
Teze pentru o fenomenologie a protecţiei (îngereşti) jpeg
Stupori alimentare
Urmăresc de mult, cu atenție, „bibliografia” nutriționiștilor profesioniști și, pe urmele cetățeanului turmentat care întreba mereu cu cine să voteze, întreb și eu, timid, dar tenace: „Eu ce să mănînc? Ce să beau? Cum să aleg dieta optimă?”.
Frica lui Putin jpeg
Unde-s gîlcevile de altădată?
Unde sînt certurile de odinioară precum cele dintre Ponta și Antonescu, care au condus la ruperea USL-ului?
Postmaterialismul, butelia și pandemia jpeg
Miorița woke
Ca orice protestatar respectabil, și miorița originală se simte ignorată, așa că „iarba nu-i mai place, gura nu-i mai tace”.
De la Madlenka la Madeleine Albright, doamna secretar de stat jpeg
De la Madlenka la Madeleine Albright, doamna secretar de stat
Pentru prima oară de la nașterea SUA, o femeie avea să conducă Departamentul de Stat.
O mare invenție – contractul social jpeg
Libertatea de exprimare între tirani, manipulatori, naivi, mizantropi și echidistanți
Romanul lui Vodolazkin și cartea lui Procopius din Caesarea dezvăluie, fiecare în felul său, modul în care se scrie istoria.
Iconofobie jpeg
Un menu european
Natura profundă, intimă, a ființei filologului fusese iremediabil răscolită, devastată chiar.
„Cu bule“ jpeg
Celebrul „Suplement”
E remarcabilă îmbogățirea substanțială a bibliotecii digitale a Institutului de Lingvistică și Istorie Literară „Sextil Pușcariu” din Cluj.
FILIT – Iași 2021 jpeg
Acele lucruri inefabile care te fac să te îndrăgostești
Sînt la etapa națională a Olimpiadei de Lectură ca Abilitate de Viață.
Un sport la Răsărit jpeg
Oameni ca Jose Mourinho sau Ronnie O’Sullivan au început să plîngă. Ce se întîmplă?
Cu Ronnie e despre recorduri, nu-l credeţi că nu-i pasă! A egalat numărul maxim de titluri mondiale. Asta face un pic de apă în ochi.
Alb și negru – interviu cu Garry KASPAROV, campion mondial la șah, oponent al regimului Putin jpeg
Alb și negru – interviu cu Garry KASPAROV, campion mondial la șah, oponent al regimului Putin
„Doar victoria Ucrainei și distrugerea totală a mașinii de război a lui Putin pot aduce pacea, atît pentru Ucraina, cît și pentru estul Europei sau pentru Europa întreagă și, de fapt, pentru întreaga lume.”

Adevarul.ro

image
Implicaţiile distrugerii crucişătorului Moskva, nava amiral a flotei ruse la Marea Neagră | adevarul.ro
Atacul asupra crucisatorului Moskva", nava-amiral a flotei ruse la Marea Neagra, are valoare simbolica si militara, spune profesorul Michael Petersen, citat de BBC. Nava ...
image
Topul celor mai valoroase monumente istorice lăsate în ruină. De ce nimeni nu le-a îngrijit VIDEO | adevarul.ro
O multime de monumente istorice faimoase din judetul Hunedoara nu au mai fost ingrijite si restaurate de mai multe decenii.