Frica de viaţă
Cel de-al doilea lungmetraj al regizoarei peruane Claudia Llosa, La teta asustada (în traducere liberă, Laptele deznădejdii) a fost premiat cu Ursul de Aur la Berlin în 2009 şi nominalizat la categoria Cel mai bun film străin la Oscaruri în 2010. Extrem de simplu şi totodată tulburător la o primă vizionare, La teta asustada e genul de film ale cărui sensuri şi semnificaţii îşi fac discret apariţia. Claudia Llosa a fost inspirată în realizarea lui de istoria recentă a ţării natale şi de o carte de antropologie (Entre Prójimos) a scriitoarei Kimberly Theidon. Între 1980 şi 1992, femeile din Peru au fost traumatizate de conflictele interne dintre grupările de guerilă comuniste (Calea Luminoasă) şi cele ale statului.
Acţiunea se petrece în timpurile noastre într-o suburbie din Lima. Din cîntecele unei bătrîne aflăm de tulburările psihice cauzate de un viol din timpul insurgenţelor armate. Şocul puternic şi frica perpetuă au dus la transmiterea, prin alăptare, a unei boli ciudate. Fiica suferă de o boală numită în popor „laptele deznădejdii“, care se manifestă printr-o frică patologică de orice contact uman firesc. Fausta, fiica bolnavă, trăieşte într-o spaimă totală şi pentru a se proteja îşi introduce un cartof în vagin. Acest amănunt poate bulversa spectatorii, mai ales în momentele în care Fausta taie cu foarfeca rădăcinile care cresc. Privind-o şi înţelegîndu-i blocajul psihologic imens, toate aceste detalii sînt perfect justificabile. Ce e cu adevărat şocant e o anumita expresivitate a actriţei, o expresivitate dată de fizionomia ei fragilă capabilă în a transmite o ură mută. Odată cu moartea mamei şi totodată cu ruperea la o vîrstă înaintată a cordonului ombilical, ea se află în situaţia de a convieţui după regulile unei societăţi normale. Doctorii şi familia nu înţeleg deplin motivaţiile gestului ei, ce seamănă cu o automutilare, motiv pentru care singurătatea ei e deplină. Pentru a-şi înmormînta mama în satul natal, Fausta încearcă să apeleze la serviciile funerare ale mai multor firme, dar eşuează din cauza lipsei banilor. Familia unchiului ei improvizează totuşi o înmormîntare provizorie înfăşurînd-o pe bătrînă ca pe o mumie şi strecurînd-o sub pat. Momentele respective sînt filmate cu o grijă extraordinară pentru ceremonial ca parte a unei tradiţii autentice. Protagonista se angajează menajera unei pianiste celebre din Lima. Iniţial, recluziunea ei e la fel ca înainte, necomunicînd cu nimeni în afară de un grădinar înţelegător. Llosa reuşeşte să arate graţia şi stîngăcia unui început de relaţie, una în care fiecare pas e în primul rînd unul spre vindecare. În timp ce e condusă de grădinar acasă, Fausta împărtăşeşte una din superstiţiile lumii care-i dă un sens: „Atunci cînd te plimbi, e bine să nu te dezlipeşti de ziduri, altfel sufletele pierdute vor veni să te ia“. În schimbul unor perle oferite de pianistă, ea o învaţă pe aceasta diferite cîntece inventate ce reprezintă o formă de exorcizare a demonilor din trecutul traumatizant. Pentru a se desprinde cu adevărat de el şi pentru ca viaţa să-şi urmeze cursul normal, Fausta trebuie să-şi ducă mama moartă în satul ei natal. Astfel, doliul ei ar putea să aibă un sfîrşit.
Legătura dintre destinul protagonistei şi cel al Peru-ului e evidentă. Llosa (care e nepoata celebrului scriitor cu acelaşi nume) nu pune accentul pe faptele istorice, ci pe efectele lor şi pe procesul dificil al renaşterii individuale, precum şi al celei naţionale. Tradiţiile din suburbiile Limei sînt prezentate cu empatie. Nu e nimic artificial, rostul lor ajută la reconcilierea a două lumi ce par opuse: cea modernă şi cea arhaică. Din fericire, cu umor ele devin complementare.
Un atu incontestabil al filmului e maniera în care e filmat. Cadrele sînt lungi şi-ţi dau timp să intri în atmosfera de realism uşor magic. Ele sînt însoţite mai mereu de muzică (fie de cîntecele Faustei, fie de acordurile obsedante ale unei chitări), dîndu-le un plus de eleganţă. Cu toate realizările tehnice evidente (regie, montaj, imagine) şi valoarea sa antropologică, La teta asustada ar fi fost un film ca oricare altul fără portretul ataşant al Faustei. Generalizînd, am putea spune că e un film despre adevărata naştere a unora şi despre cum viaţa nu e uneori doar un dat, ci şi ceva obţinut printr-o luptă cu propria fiinţă. Fausta e nevoită să treacă peste frica moştenită pentru a învăţa să respire. Mai precis, să trăiască.
La teta asustada va fi proiectat în cadrul celei de-a XIV-a ediţii a Festivalului Filmului European, organizat de Institutul Cultural Român. Festivalul va avea loc în perioada 6-30 mai 2010 în Bucureşti, Braşov, Iaşi, Tîrgu-Mureş şi Timişoara. Programul festivalului cuprinde peste 50 de filme, reprezentând 28 de ţări europene.
