Tineri şi neliniştiţi
– Nu, e relativ de curînd... Ştii foarte bine că am trăit, ca să spun aşa, cu HR în casă şi chiar mă pricep. Dar de ceva timp am început să mă întreb ce fac eu cu viaţa mea şi mi-am dat seama că nu asta vreau să fac! Mi-am dat demisia şi mi-am găsit destul de repede (înseamnă că sînt bună, nu!?) un job, tot în resurse umane şi tot într-o corporaţie, dar doar pentru trei luni. Fix cît să am timp să mă hotărăsc ce o să fac de acum încolo.
– Şi cam la ce te-ai gîndit? o întreb eu, curios.
– Orice, dar nu asta. O să rîzi, dar visez la recepţioneră la un hotel, chelneriţă sau baby-sitter, nu ştiu, ceva cu oameni, nu cu roboţei. De-abia am 30 de ani şi mă simt total alienată!
A rămas aceeaşi fată prematur serioasă şi conştiincioasă, dar în acelaşi timp sensibilă. Timidă? Nu ştiu, nu cred. Şi nu cred că e vorba de vreun eşec profesional. În orice caz, văzută din afară, cariera ei arată foarte bine şi ar fi invidiată de foarte mulţi tineri. Şi atunci?
– Nu este ce mi-am imaginat, e mult mai rău! Stăm toţi vreo treizeci şi ceva într-un birou din ăla imens, ca în filmele americane, nimeni nu schimbă o vorbă cu nimeni, dacă pleci mai mult de zece minute de la calculator trebuie să completezi un formular...
– Dar barem mergi des pe teren! dau eu un contra-argument.
– Da, dar nici aici nu ai voie să mergi cu maşina, chiar dacă e a ta şi e mult mai rapid. Ţi se caută un tren astfel încît să nu stai în oraşul respectiv o oră mai mult decît e nevoie sau să te opreşti pe drum să te uiţi la peisaj. Iar la hotel, fiecare în altă parte, n-am înţeles de ce. Probabil ca să nu ne dedulcim la vorbă...
M. lucrează la una dintre cele mai mari companii de studii de piaţă. Altă carieră de invidiat. Acum visează să facă un curs de bucătar.
– „Siguranţa financiară“! Altceva nu ştiu, siguranţa financiară, ăsta e singurul lucru care îi interesează.
– Da, ştiu, confirm eu. Pînă acum cîţiva ani aveam doi, trei masteranzi care erau deja angajaţi. Acum de-abia dacă mai găseşti doi, trei studenţi în anul II care să nu aibă măcar un job part-time! Ce să-i faci, vremuri grele... conchid eu cu o înţelepciune îndoielnică din popor.
– Nu cred! se revoltă I. Nu-i asta, sau nu numai asta! E şi o presiune socială: dacă nu te angajezi rapid undeva, cît mai bine, se cheamă că eşti un loser, eşti – sau te simţi – eliminat, un paria, şi te apucă panica. Credeţi-mă, că sînt colegii mei, trăiesc printre ei! mă contrazice I.
Îmi trec prin minte tot felul de „simptome sociale“ dintre cele mai diverse şi aparent anodine, dar care par a avea un substrat comun: barmanul de la Vama Veche care îmi explica în urmă cu cîţiva ani, cînd am făcut nişte cercetări pe acolo, că în ultima vreme berea, vinul sau votca au început să fie înlocuite tot mai mult cu diverse cocktailuri, care mai de care mai mortale: vin vineri noaptea, cînd ies de la multi-naţionalele lor, ajung aici pe plajă, beau cocktail după cocktail, se fac praf (mai ales fetele!), duminică se dreg iar la prînz o şterg înapoi spre slujbă; underground-ul bucureştean: ceea ce m-a surprins cel mai mult a fost faptul că la noi underground-ul este mai degrabă de yoopies, middle class de corporaţii, ies într-un astfel de loc „popular“ să-şi ia drogul de libertate în public – mi-a explicat o fostă studentă ce studia fenomenul; creşterea ratei tentativelor de suicid printre tineri şi adolescenţi, asupra căreia mi-a atras atenţia cineva... creşterea ratei tulburărilor de alimentaţie, asupra căreia mi-a atras atenţia altcineva... Cît despre violenţă, ştim cu toţii!
Un studiu despre bărbaţii între 25 şi 39 de ani din Europa, realizat de Discovery în urmă cu vreo doi ani, a arătat un fapt surprinzător pentru România: 72% dintre tinerii noştri intră în categoria „pressured providers“, faţă de o medie europeană de 26%. Presiunea venea în cazul nostru mai ales din tensiunea între rolul tradiţional de „capul casei“, care trebuie să întreţină familia şi la care tinerii noştri nu vor sau nu pot să renunţe deocamdată, pe de o parte, şi mobilitatea şi nesiguranţa crescîndă a pieţei muncii actuale la care trebuie să se adapteze cu toţii, pe de altă parte. Cu atît mai mult cu cît munca este încă principala sursă a identităţii masculine, mult mai mult decît în ţările vestice. Îmi place să fiu perceput ca un expert într-un domeniu anume – declară tinerii români, mult mai frecvent decît cei din Vest.
Presa noastră a tras de aici concluzia că pînă şi tinerii noştri sînt mult mai „tradiţionalişti“ decît ai lor. De fapt, sînt mult mai speriaţi! Şi, cu riscul de a fi bănuit de machism, cred că nici tinerele noastre nu o duc mult mai bine din acest punct de vedere...
