EDITORIALE ȘI OPINII

Mămicile din România îşi vor aduce aminte, poate, cum îşi întîmpinau puişorii în zori de zi – sau o mai fac şi acum – cu o mică rimă infantilă: Bună dimineaţa, s-a sculat şi raţa (mai departe nu mai ştiu…). Ei bine, zilele trecute eu m-am trezit, lac de sudori, cu următoarea rimă adusă la zi

Undeva pe Valea Prahovei, într-un mic local. Tipul acela de restaurant de tranziţie, slab luminat, unde pare că nu se întîmplă niciodată nimic şi în care chelneriţa stă de vorbă la o masă cu un cunoscut, aşteptînd să-i apară şi iubitul. Într-un colţ, două fete beau un suc la o mică bîrfă. Şi ele par s-o cunoască pe chelneriţă.

● Cînd se asociază două cocoloaşe, fiecare dintre ele este cocoloşul celuilalt.

Dacă nu sînteţi la curent cu ce se întîmplă în entertainment înseamnă că pur şi simplu nu mai aveţi curent. Pot să înţeleg – şi eu, şi pensionara care s-a trezit acasă cu o factură de 17.000 de lei noi, la un consum real de vreo 17 lei. Nu mai poţi avea încredere în electroni, în ziua de azi.

În august 1915, Henry James a acordat primul său interviu pentru The New York Times. Avea 71 de ani (a murit, de altfel, la cîteva luni după apariţia interviului), era deja celebru în lumea literelor şi se implicase serios în efortul de război, devenind preşedintele unei organizaţii despre care aflăm totul din chiar denumirea ei: American Volunteer Motor Ambulance Corps.

Două abordări domină prezentele discuţii asupra reformei bancare: una se referă la diferenţierea între bănci, cealaltă la reglementare. Originile dezbaterii se trag din istorie, încă din primele zile ale preşedinţiei lui Franklin D. Roosevelt, în era „Noului comerţ“, perioadă în care aşa-numiţii „trust-busters“ (agenţi guvernamentali anti-trust, anti-monopol) au fost puşi faţă în faţă cu legiuitorii în domeniu.

Funcţionarul este amărît. Amărît este Funcţionarul. Vorbeşte rar, cumpănit, îşi alege cu grijă cuvintele. La un moment dat, izbucneşte. „Trimitem documentele iniţiale, drafturile, spre Secretariatul General al Comisiei şi, după un sfert de oră, le au, pe căi informale, toate Reprezentanţele Naţionale. Nu se poate.

S-au dus vremurile în care se scanda cu convingere, în diverse ţări şi în diverse limbi, „noi sîntem poporul!“, iar asta exprima sintetic ideea că poporul ştie „cine este şi ce vrea“. Acum, tot mai mulţi politicieni au impresia că ştiu mai bine „cine e poporul“ şi îi livrează, în pilule uşor de înghiţit, ceea ce ar trebui să vrea: răspunsuri şi soluţii facile la întrebări pe care cetăţenii de rînd uneori şi le pun, alteori le primesc de-a gata. „Poporul“ a ajuns să fie invocat şi convocat adesea

Îmi îngădui să prezint cititorilor cîteva fragmente, alese în grabă, din imensa literatură despre Karl Marx, în speranţa că, prin ele, grupajul de articole din numărul trecut al Dilemei vechi va căpăta un acompaniament ceva mai... dilematic.

Pe la 1800, principala sursă de deficit în comerţul exterior al Principatelor Române era importul de butci de la Viena. Butci, rădvane, caleşti, spuneţi-le cum vreţi, boierii români şi le cumpărau să se dea jos din ele pe la chefuri, exact ca-n ziua de azi.

Ce mi-au făcut plimbările prin staţiunile de schi străine din biata Sinaie! Era cea mai strălucitoare, high-life-ul absolut, cu pîrtiile ei deschise şi lungi, cu soarele ei de primăvară şi Peleşul sclipind în vale.

Oare de ce colecţionăm? De unde ni se trage această pasiune de a ne înconjura de nişte obiecte care să ne „reprezinte“, pe care le simţim ca pe un fel de „bogăţie“ personală şi pe care ajungem să le numim, uneori, „patrimoniu“?

10: O oră de desen. Domnul profesor de desen (sau, pentru paseişti, desemn) intră pe uşă cu un ghemotoc, în mîna stîngă, de hîrtie. Îl instalează pe catedră (în aşa fel încît să fie vizibil întregii clase) şi ordonă: „Desenaţi-l! Aveţi la dispoziţie toată ora“.

„Închipuiţi-vă că citiţi următoarele: «Muzeul Naţional de Curiozităţi Naturale din oraşul *** publică printr-aceasta un concurs cu un premiu de 1.200 lei, între acei ce, de astăzi până în trei luni, vor avea crescute mustăţi în palmă.

Cred că am avut norocul de a fi la Bruxelles într-una dintre cele mai interesante săptămîni posibile. Adică, la doar 14 zile de la instalarea noii Comisii, în plină „febră grecească“ şi în vînzoleala pregătirilor pentru lansarea Strategiei 2020.

Undeva, spre sfîrşitul Eticii Nicomahice, Aristotel spune că marea problemă a sofiştilor era aceea că puneau semnul egalităţii între politică şi retorică. Pentru sofişti, cu alte cuvinte, politica era discurs şi atît. Spre deosebire de Platon, Aristotel nu dădea multe parale pe sofişti şi excesul retoric al acestora era unul dintre motive. Pe de altă parte, epoca de glorie a sofiştilor (patru-cinci secole înainte de Cristos) a coincis cu o democratizare evidentă a Atenei.

Efectele devastatoare ale cutremurului care a lovit Haiti la începutul lunii ianuarie au stîrnit reacţii de compasiune peste tot în lume – în numai trei zile, mai mult de un milion de americani au donat bani prin intermediul SMS-urilor, au donat haine şi produse alimentare – aşa cum s-a întîmplat în cazul Mariei Pacheco din Chicago, o tînără divorţată care îşi creştea singură copiii – sau, pentru a face rost de cît mai mulţi bani, unii au lucrat chiar şi în saloane de înfrumuseţare sau în spălăt

Unul dintre clişeele scoase din mînecă de cîte ori vine vorba despre Bucureşti este „capitală europeană“. Autorităţile îl folosesc atunci cînd vor să-şi motiveze vreun proiect sau să se laude cu vreo (posibilă) realizare: autostrada suspendată care i-a trecut prin cap primarului general, metroul către aeroport, blocurile noi din metal şi sticlă etc.

Fie că se întîmplă lucruri, fie că nu se întîmplă, presa veghează şi lucrează. Amplifică, inventează, suspectează, demolează, restaurează, analizează, rumegă, reconstituie, interpretează, înnegreşte, albeşte, despoaie, camuflează, insistă, execută, ia peste picior, nu iartă.

– Mi-am luat liber de la slujbă ca să merg la o conferinţă, îmi povesteşte R. Doar că am aflat cu o zi înainte că nu se mai ţine, aşa că m-am urcat în maşină şi m-am dus la schi. Dacă tot aveam două zile libere... Doar că peste două ore eram deja pe Facebook, cu poza mea în vîrful muntelui, iar peste încă două ore m-a sunat şeful: „Bine, nu am nimic împotrivă, dar trebuia să-mi spui şi mie unde eşti, că dacă ţi se întîmplă ceva eu plătesc asigurările...“

M-am aşezat fără să-mi iau pulsul pe scaunul negru, de birou obişnuit de multinaţională. Pulsul? Păi, îţi trebuie inimă pentru asta, nu? Şi oricum, după atîţia ani nu mai ai emoţii, după cum nici mecanicul de locomotivă nu mai simte că are în spate o sută de vagoane… În faţa mea, cele patru camere negre, ornate cu promptere, stăteau ca patru călăi încurcaţi de misiunea lor. Ziua execuţiei, în direct: cam asta e retragerea unui crainic.

De ceva vreme, service-urile auto nu mai sînt ce erau odată. Nea Gogu cel voinic şi mereu murdar de ulei, cu fes pe cap şi cu puloverul de pe sub halatul albastru, a fost înlocuit de mai tînărul şi suplul domn Silvian (sau Octavian) cu şapcă şi salopetă aprins colorate, pe care scrie mit motors, peugeot team ori castrol service. Uneori însă, atunci cînd predai maşina nici măcar nu mai vezi vreun domn, ci numai domnişoare în fuste scurte care te roagă frumos să completezi un formular, te invită s

Chiar la începutul romanului său Anna Karenina, Tolstoi afirmă că toate familiile fericite se aseamănă între ele, în timp ce nefericirea este diversă, fiecare familie fiind nefericită în felul său. Frumos! Dar nu mi-am pus niciodată întrebarea dacă este şi adevărat.

1. „Pudrează-mă!“ se milogi prinţesa de fluturele ce-i căzuse-n plasă. Acesta începu să-i ningă pe decolteu, pe umeri şi pe braţe... Prinţesa-şi luă agale zborul, – în timp ce o omidă gol-goluţă o privea, de jos, cu ochi uriaşi.

Franţa a decis să vîndă Rusiei una dintre cele mai puternice maşini de război construite vreodată: nava de asalt Mistral L 9013, cu opţiune pentru alte trei asemenea nave. Preţul: 750 de milioane de dolari bucata. Mistral transportă 1000 de soldaţi, elicoptere de asalt (18 grele sau 35 uşoare), patru barje de desant, un batalion de tancuri plus alte 70 de blindate, avînd la bord şi un spital cu 70 de paturi.

Îmi aduc aminte gările în ianuarie, acum 20 de ani. În fiecare dintre ele, la capătul a cel puţin unui peron, o ceată de puştani cu mutre încurcate se învîrtea năucă pe lîngă valizele de lemn. Ultimele ore de civilie: doar bolnavii care aşteaptă o operaţie grea ştiu ce înseamnă exact asta.

Iarăşi ninge, pentru a cîta oară în această iarnă... Încă un bulgăre de zăpadă zvîrlit împotriva celor care în ultimii ani au făcut din lupta contra încălzirii globale o adevărată religie.

În lumea puterii tradiţionale, ceea ce conta în politică era, îndeobşte, a cui putere militară sau economică va cîştiga. În plus, în politica de azi, în era informaţiei, contează şi a cui „poveste“ cîştigă. Naraţiunile naţionale sînt, într-adevăr, un mijloc de plată. Guvernele concurează unele cu altele, precum şi cu alte organizaţii, pentru a-şi spori propria credibilitate şi a o slăbi pe aceea a oponenţilor.

Ar fi mai potrivit ca un CV (de la curriculum vitae, parcă,– în latină) să se cheme,-n loc de, vai, SiVi (!), 105.

La Bruxelles plouă doar de două ori pe an. O dată, din septembrie în aprilie şi a doua oară, din mai în august. Ploaia în capitala Europei instituţionale e de mai multe feluri. Există cea rece, care te murează pînă la piele şi te face să vrei cu tot dinadinsul înapoi în sala de conferinţe sau seminar din care tocmai ai ieşit, plictisit de moarte.

Cu vrăjitoarele la poartă şi cu acelaşi Ion Iliescu pe post de brand, congresul PSD s-a concentrat exclusiv asupra oamenilor: singura „dilemă“ a fost cine va fi noul preşedinte al partidului. Nu programul, nu ideile, nu soluţiile pentru a repune social-democraţia românească pe şine, ci omul. A cîştigat Victor Ponta, care părea iniţial un outsider, „înghesuit“ între anunţatele candidaturi ale greilor Năstase şi Mitrea. În orice caz, nu i se dădea prea mare atenţie. (Singurul care a făcut-o a fost

Cu vrăjitoarele la poartă şi cu acelaşi Ion Iliescu pe post de brand, congresul PSD s-a concentrat exclusiv asupra oamenilor: singura „dilemă“ a fost cine va fi noul preşedinte al partidului. Nu programul, nu ideile, nu soluţiile pentru a repune social-democraţia românească pe şine, ci omul. A cîştigat Victor Ponta, care părea iniţial un outsider, „înghesuit“ între anunţatele candidaturi ale greilor Năstase şi Mitrea. În orice caz, nu i se dădea prea mare atenţie. (Singurul care a făcut-o a fost

Un fragment din Ilf şi Petrov descrie cu un fel de perfidie candidă viciul de fond al societăţii socialiste multilateral dezvoltate: „În oraşul X, capitală de judeţ, erau atît de multe frizerii şi întreprinderi de pompe funebre, încît ai fi putut crede că locuitorii urbei se nasc numai pentru ca să se bărbierească, să se tundă, să-şi facă o frecţie şi – imediat după asta – să decedeze. În realitate însă, în oraşul X, capitală de judeţ, oamenii se năşteau, se bărbiereau şi mureau destul de rar. V

Isaiah Berlin îşi începe celebrul eseu* despre gîndirea lui Tolstoi asupra istoriei – aşa cum reiese ea din Război şi pace – citînd un vers din puţinele fragmente care ne-au rămas de la poetului antic Arhiloh (680 – 645 î. Hr.): „Vulpea ştie multe lucruri, dar ariciul ştie un singur mare lucru“. Prelungind versul în metaforă, Berlin distinge între două categorii de intelectuali, de oameni, în general.

Cît de real este pericolul inflaţiei pentru economia lumii? Părerile în această privinţă se împart între cele ale economiştilor conservatori şi cele ale unor instituţii oficiale ca FMI sau OECD (Organizaţia de Cooperare şi Dezvoltare Economică). FMI şi OECD prevăd rate ale inflaţiei foarte scăzute, pentru următorii cîţiva ani.

Ajunşi în Raiul Economic pe Pămînt, adică în Uniunea Europeană, românii încearcă să găsească repede confirmări ale propriilor iluzii. Aşteptările au fost supradimensionate. Ioropa să ne dea de toate, că de aia aderăm.

Duminica trecută, Palatul Parlamentului şi-a deschis porţile pentru vizitatori. S-a făcut coadă: cică 26.000 de oameni au vrut să vadă unde lucrează aleşii poporului, aşa încît programul s-a prelungit cu o oră, „să ajungă la toată lumea“.

În toate partidele (care contează) se vorbeşte de reformă, înnoire, „sînge proaspăt“, schimbare. Într-unele, se vede de la o poştă că tot tapajul maschează o banală hîrjoană între găşti. „Reforma“ înseamnă, pur şi simplu, plecarea cutăruia (cu acoliţii săi) şi înlocuirea lui cu de-ai lui cutărică.

Un mail bîntuie spaţiul virtual. L-au primit mai multe cunoştinţe. Iată-l: „From: Horia Bernea [mailto:horia.bernea@yahoo.com] Sent: Thursday, February 04, 2010 7:20 PM Subject: cate zile mai are de trait Potrivit proiectului iniţiat de actuala conducere a Muzeului Ţăranului Român, depus la Ministerul Culturii, în baza căruia s-au obţinut banii pentru reconsolidarea clădirii, din luna mai a acestui an se va trece la strîngerea expunerii Horia Bernea.

În studenţia mea, circula un banc excelent, cu miliţieni. Se apropie un „tablagiu“ (cum li se spunea, pe atunci, vajnicilor apărători ai „ordinii“, mai degrabă decît ai „liniştii“, publice) – plin de importanţa celor două trese ale sale – de un tip care vorbea, fără oprire, în faţa unui acvariu, de unde peştii priveau curioşi în afară, scoţînd, în răstimpuri, bule de aer.

Zapînd ca tot omul muncii înainte de culcare, am dat întîmplător peste Ultimul duel, un documentar istoric foarte british despre un ultim duel care a avut loc pe la începutul secolului al XIX-lea undeva în Scoţia.

Depresia se leagă de navigaţia pe net. Mai precis, e cam direct proporţională cu timpul pe care îl petreci online. Asta au descoperit nişte cercetători britanici. Fireşte, am citit chestia asta tot pe net şi mi-am verificat imediat starea de spirit. Da, eram trist. Studiul e adevărat. Din două surse: aşa zice şi soţia mea.