Politrucii Domnului

Un mail bîntuie spaţiul virtual. L-au primit mai multe cunoştinţe. Iată-l:

„

Horia Bernea [mailto:horia.bernea@yahoo.com]

Thursday, February 04, 2010 7:20 PM

cate zile mai are de trait

Potrivit proiectului iniţiat de actuala conducere a Muzeului Ţăranului Român, depus la Ministerul Culturii, în baza căruia s-au obţinut banii pentru reconsolidarea clădirii, din luna mai a acestui an se va trece la strîngerea expunerii Horia Bernea. Concluziile majore care reies din el sînt:

1) expunerea Bernea va fi fotografiată, filmată şi expusă în mediu virtual, pe Internet;

2) aşa-zisa dezbatere de vineri, 5 ianuarie 2010, este o falsă dezbatere, întrucît decizia a fost luată şi este aprobată de Ministerul Culturii.

Nicăieri în proiect nu se specifică faptul că acest demers de trecere din real în virtual va fi temporar, doar pentru perioada şantierului, sau că va fi o dublare a realităţii, dimpotrivă. Intenţia este cît se poate de clară. Ea reiese şi din comunicatul difuzat în mass media. Sînt invitaţi să îşi dea cu părerea toţi, mai puţin cei direct interesaţi de această problemă: prietenii lui Horia Bernea. Nicăieri nu există o dovadă adusă de un specialist – arhitect – sau de un grup de specialişti, din care să reiasă faptul că începerea lucrărilor de consolidare a clădirii este sau ar trebui să fie iminentă.

Maniera în care este pusă problema este perversă:

1) trebuie neapărat să consolidăm clădirea;

2) o refacere a sălilor lui Bernea este imposibilă şi inutilă, întrucît se modifică drastic spaţiul;

3) prin urmare, nu este mai bine să renunţăm de tot la ea? În acest fel se şterge pentru totdeauna orice urmă a lui Horia Bernea şi dispare un loc în care valorile creştine au stat la vedere timp de 20 de ani, spre folosul spiritual al zecilor de mii de vizitatori. O palmă pe obrazul lui Hristos şi o nouă moarte a creatorului Muzeului.

O victorie a ideologiei corectitudinii politice deloc de neglijat.“

Delirul e prea mare pentru a merita atenţia, dar se pare că nimic nu este suficient de aberant în România pentru a nu fi luat în considerare. Aşadar, pentru a-i linişti pe cei care contează şi care, eventual, ar putea ridica din sprîncene la aflarea acestei veşti năstruşnice, mă văd obligat să precizez că: 1) proiectul consolidării e mai vechi şi ţine de legile gravitaţiei, şi nu de corectitudinea politică; 2) acum, existînd bani şi un proiect, începerea şantierului este iminentă şi se face de către specialişti după toate legile în vigoare; 3) este necesar să se discute acest viitor foarte apropiat pentru ca muzeul să fie afectat cît mai puţin posibil pe perioada şantierului, şi nu pentru a-l desfiinţa după încetarea acestuia; 4) pe de altă parte, a considera că un astfel de şantier, care trebuie să consolideze de-a lungul unor ani întregi întreaga clădire veche, va trece fără a lăsa urme şi că muzeul poate funcţiona în continuare ca şi cum nimic nu s-ar întîmpla, iar la sfîrşit poate reveni la exact aceeaşi expunere este, în cel mai bun caz, naiv şi – aş spune – iresponsabil. Un singur exemplu: soluţia iniţială a constructorilor a fost cea clasică, prin cămăşuire integrală, care ar fi şters într-adevăr fără urme toate intervenţiile murale ale lui Horia Bernea. „Actuala conducere“, căutînd şi discutînd cu unii şi cu alţii, a obţinut însă (nu uşor...) să se accepte o altă variantă, care le va lăsa intacte. Şi aşa mai departe...

Şi atunci, despre ce este vorba, care e problema?

Păi, exact asta e problema, că nu e nici o problemă, dar trebuie inventată una. Şi nu oricare, ci una care să recurgă la strigătul de luptă credinţa este în pericol: cineva acolo jos unelteşte, cu viclean sprijin european, la surparea dreptei credinţe şi, iată, vrea să dea o palmă pe obrazul lui Cristos.

Motivele reale sînt electorale (s-a deschis sezonul de succesiune la conducerea muzeului). Bun, pot să înţeleg – şi nimic mai firesc, într-un fel. Pot să înţeleg şi ceea ce mi-a spus Irina Nicolau odată: „dacă nu poţi să creezi tu însuţi, îţi faci un idol care să creeze pentru tine“ (şi, mai post-modern, să trimită mail-uri în numele tău, aş adăuga eu...). Pot să înţeleg şi ceea ce ne spunea profesorul nostru de psihologie la facultate: „cea mai mare parte a vieţii voastre de psiholog o s-o petreceţi ocupîndu-vă de frustrările piticilor“. Bun, toate astea sînt adevărate, simple şi banale. Dar de ce trebuie să apelezi la Dumnezeu pentru a justifica o dorinţă de putere? De ce trebuie să te prezinţi ca bun creştin pentru a putea urî în linişte? Şi de ce această strategie (care este, în ultimă instanţă, o profanare) prinde atît de bine, face atît de uşor prozeliţi? Iar aceste întrebări sînt deja o problemă a ţării, nu doar a muzeului – şi de aceea mi-am permis să vorbesc despre ea aici, şi nu doar în cercul restrîns al colegilor. Ceea ce îmi aduce aminte de o altă vorbă, a unui bătrîn şi înţelept preot de ţară, pe care nu am înţeles-o atunci: „Tinere, să te ferească Dumnezeu de politrucii Domnului, că au sufletul mai negru decît Dracul!“.

La terminarea întrunirii în care au fost ratate toate aceste discuţii, un tînăr care studiază în străinătate şi pe care nu-l cunoşteam m-a abordat pentru a-mi spune că ceea ce îl şochează de fiecare dată cînd revine în ţară este imposibilitatea discuţiei. De ce? – m-a întrebat el, sincer perplex. M-am întrebat şi eu adesea cui îi e frică de comunicare şi de ce? De ce orice comunicare se transformă instantaneu într-o competiţie în care trebuie să-ţi anihilezi adversarul pentru că presupui a priori că asta vrea şi el? De ce taman acum, cînd putem în sfîrşit discuta liber, am învăţat să vorbim doar pentru a ne vedea, şi nu pentru a ne auzi? Este o altă problemă naţională, la care eu unul nu am un răspuns mulţumitor...