EDITORIALE ȘI OPINII

La radio zice ceva în germană de stau, la Kufstein. Ne aşteaptă adică o coadă, un ambuteiaj, pe autostradă. E sfîrşit de vacanţă şi toţi nemţii, polonezii, slovacii, cehii, ungurii, românii sau bulgarii care au fost la schi în Austria se întorc acasă pe acolo. Panourile electronice semnalizează viteza maximă de 60 km pe oră. La radio se vorbeşte de rute alternative. Apare un ausgang spre St. Johann.

Cînd am făcut Ateneul, am strîns leu cu leu. Cînd am plecat la război, doamnele au făcut ciorapi şi feşe pentru răniţi. Cînd am făcut privatizarea, ne-am băgat cu toţii în asta, cupon după cupon.

Turismul a scos la lumină şi din sărăcie multe locuri ce păreau destinate uitării. În unele ţări fenomenul a început încă din secolul al XIX-lea, în altele, după Al Doilea Război Mondial.

Prin parbriz, omul amintea rizomul. Părea rizomul însuşi, tulpina subterană, deci, a unui, să zicem, exemplar de mătrăgună. Cumătră bună, mătrăguna-i îngăduise omului să-i semene oleacă. Prin parbriz, omul (foarte scund, – încît capu-i mare şi stufos mai că nu depăşea volanul) evoca rizomul mătrăgunei. Parbrizul (cu, uitasem să precizez, brizbiz, – căruia unii-i spun brizbriz) era tulbure, ud, opac aproape, din pricina cumetrei ploi.

Un prieten al meu cu mult mai tînăr, anume Dan [J.] Ungureanu, mi-a trimis, deunăzi, un e-mail cu următorul conţinut: „Ghiciţi de pe lista de mai jos! Există vreo limbă papuaşă pe această listă?

1) Am trăit toată copilăria mea auzind despre „generaţia de sacrificiu“. Am aflat că generaţia părinţilor mei a trebuit să-şi explice sărăcia şi traiul greu ca pe un sacrificiu care avea acest sens: copiii o vor duce mai bine. De mic, mi s-a băgat în cap că aşa e firesc – părinţii se sacrifică pentru copii. Fiind firesc, e nobil. Este una dintre acele datorii care, deşi îl îngenunchează pe om, înalţă umanitatea din el.

Am auzit, adesea, că statutul de victimă aduce beneficii. Unii spun, de pildă, că un joc abil „de-a victima“ a asigurat chiar cîştigarea recentelor prezidenţiale.

Ucraina a avut de ales – în turul doi al alegerilor prezidenţiale, din 7 februarie a.c. – între doi candidaţi în egală măsură problematici. În colţul albastru, un domn tuns ca un apparatcik, încercînd să pară gingaş (tocmai pentru că avea la activ cîteva scandaluri de tinereţe, unul legat de un viol), care vorbea prost limba ucraineană şi care şi-a camuflat, pe cît posibil, susţinerea din partea Rusiei. În colţul galben, o doamnă coafată inimitabil, dorind să pară „bărbată“ (vezi naţionalismul n

Îmi căzu pe maşină ditai bucata de gheaţă. Era parcată lîngă bloc. Ceasul rău. Plafonul, capota motorului şi parbrizul, făcute praf. Am avut două „noroace“ la ghinion. În primul rînd, bolovanul a căzut pe maşină, şi nu în capul vreunui trecător. Al doilea, firma la care am CASCO are biroul chiar în service-ul unde trebuia să mă duc. Acolo, o oarecare coadă. Oamenii, supăraţi. Normal. Nimeni nu e vesel cînd se duce la „constatare“.

„Dom’le, oameni mai necivilizaţi ca românii n-am mai văzut, iete cum parchează, eu vă zic, cînd plec în concediu, dacă e în străinătate, eu am grijă să nu fie români în staţiune, aşa sîntem noi, neamul ăsta, înapoiaţi. Vai de mama noastră.“

Partidele şi guvernele noastre practică, de multă vreme, un truc administrativ atunci cînd vor să scape de o instituţie pe care nu au curajul să o desfiinţeze pur şi simplu: o „reorganizează“ – adică îi schimbă numele şi organigrama sau o comasează cu altă instituţie mai mult sau mai puţin asemănătoare.

Deunăzi, mi-a căzut în mînă un document stupefiant. Dacă este autentic – şi după verificările pe care le-am făcut este – ne aflăm dinaintea unei probe dezesperante de sminteală instituţionalizată. E vorba de o listă de recomadări pe care membrii unui juriu al Comisiei Europene trebuie să le respecte, atunci cînd judecă şi selectează diferite proiecte de cercetare.

În universităţile italiene, lectorii de limbi străine fac cursuri şi seminarii, dau examene, le oferă studenţilor consultaţii. Adică acelaşi tip de activităţi ca orice cadru didactic. Dar meseria de lector de limbi străine nu are, conform legislaţiei italiene, statut didactic.

Textul de mai jos a apărut în Dilema acum mai bine de 13 ani, în decembrie 1996. Las cititorului libertatea să decidă dacă el mai este sau nu actual. Eu sper sincer să nu mai fie. Dar nu sînt sigur că speranţa mea e întemeiată.

Valul bezmetic de vaccinări care a urmat nefericitei morţi a unei persoane publice chiar poate rămîne în istorie ca „fenomenul Tecuceanu“, căci rezumă cît se poate de bine o stare de spirit mult mai generală decît evenimentul în sine. Societatea de consum a descoperit relativ recent una dintre cele mai eficiente (şi îndoielnice...) strategii de marketing: frica vinde, iar frica de moarte – respectiv grija/îngrijorarea faţă de propria sănătate – mai dihai decît altele.

În săptămînile astea din urmă am făcut numai prostii. Am adormit la operă la New York (Mozart, de ce n-ai băgat şi tu o chitară bas?). În loc să văd peisajul din Caraibe, m-am împiedicat de lenea localnicilor (Tortolezi, voi eraţi doar prudenţi, nu lenţi, iertare!). Şi în general, ce-am căutat în Caraibe cînd acasă ninge şi se pregătesc concedieri (de unde, de altfel, vine şi cuvîntul „concediu“, cunoscătorii ştiu legătura)?

Într-o seară am pornit către CinemaPro cu gîndul să văd un film într-o sală de cinematograf, o distracţie tot mai rară. Pe strada Ion Ghica era însă o mare fojgăială. Cîţiva inşi îndrumau maşinile către locuri de parcare numai de ei ştiute şi bine păstrate.

Deochiul violet   Nici nu s-a stins bine rumoarea vaccinării şi ţara a fost cuprinsă de alt vuiet, parcă mai amplu şi mai durabil: războiul undelor mai mult sau mai puţin violete şi violente. Ce părere am? Am fost întrebat şi eu în cîteva rînduri şi nu am răspuns niciodată, pentru simplul motiv că n-am decît o părere mică şi proastă, care nu are de ce să devină publică. După cum, la fel de evident, nu mi-am dat cu părerea despre gripă sau vaccin, subiect rezervat specialiştilor în domeniu.

MIRELE: poate şi pentru că-mi evoci mai „toată bogăţia şi confuziunea“ (vorba unui poet de seamă) „a pădurii“; poate şi pentru că nu te-ai desprins cu totul de verdele-i sălbatic şi umbros, de luminişurile lui pătate cu soare pîlpîind pe iederi, de reavănul şi negurile-i dese, – care te-mbie, fără să le temi; poate pentru că te ghemui, uneori, ca într-o scorbură, la pieptul celui drag, pentru că-ţi culci pe faţa lui obrazul ca pe o coajă albă de arţar, pentru că miroşi a nucă nouă; poate pentru

Libertatea şi ochiul vînăt   „Mai poţi acum să-i justifici pe colegii tăi, jurnaliştii, care au umplut ziarele cu tine, care ţi-au făcut viaţa varză?“ „Ai primit ce-ai meritat, nu apăreai tu în tabloide pe principiul «dacă cere piaţa, trebuie să producem?»“ „Băăă, uite cine dădea lecţii de moralitate, nesimţitule, porcule!“

Din nou despre religie în şcoli   Am avut de curînd o discuţie cu fiul meu. Eram impresionat de cîte ştie despre sfinţi, aposoli şi întîmplări biblice. Le-a aflat pe toate de la orele de religie şi am devenit de-a dreptul invidios pe asemenea cunoştinţe pe care eu n-am avut vreodată ocazia să le dobîndesc în mod sistematic.

Kaum einen Hauch     MIRESA: Sărute-mă cu răsuflarea gurii sale! Din creştet pînă-n tălpi, – cu, numai, suflu-i. Cu doar suflarea gurii lui ce-adie aşijderi unei pale de vînt palid. Învelitoare fie-mi adierea-i, cea care, fără să adere la propria-mi carne, să mi-o mîngîie în treacăt, – ca atunci cînd sufli într-o carte, ca să-i desparţi prea alipitele petale...

Solitar şi solidar   La sfîrşitul anului trecut, anticipînd comemorarea a 50 de ani de la decesul lui Albert Camus, Nicolas Sarkozy a propus aducerea osemintelor acestuia la Pantheon. Jean Camus, fiul autorului, s-a opus vehement, denunţînd o operaţiune de recuperare politică. Catherine Camus, fiica autorului, altfel foarte dedicată perpetuării memoriei ilustrului ei tată, a tăcut misterios.

Sincer, tema rolului şi rostului intelectualului în viaţa politică începe să mă enerveze. Nu spun că nu ar mai trebui discutată – dimpotrivă, îi recunosc o anumită utilitate în imediat. Nu spun că recurenţa ei nu are just temei – dimpotrivă, în ultimii 20 de ani nu cred că există un singur exemplu românesc în care mariajul dintre un intelectual şi un partid să fi fost fericit pentru ambele părţi.

Va deveni oare puterea militară mai puţin importantă în deceniile care urmează? Este adevărat că numărul războaielor interstatale de mari proporţii continuă să scadă şi că lupta – conflictul armat – este puţin probabil în democraţiile avansate şi în abordarea multor probleme.

Nimic fără reguli?   Începînd din acest an, cu prilejul jurămîntului depus în faţa Reginei, toţi membrii Camerei Lorzilor – printre care mă număr şi eu – vor trebui să semneze un angajament scris de cinste şi integritate. Principiile nu admit excepţii, ar putea spune unii.

Dacian Cioloş a trecut cu aplauze de audierile din Parlamentul European. A obţinut unanimitatea aprecierilor comisiei de specialitate. Ceea ce nu e, defel, puţin lucru. Unul dintre membrii celebri este francezul José Bové. Dacă vă este cunoscut numele şi nu ştiţi de unde să-l luaţi, vă ajut. Domnia sa este un superstar al luptei împotriva globalizării (mondializării, că aşa zic francezii) şi a fost un adevărat cruciat al bătăliei contra reţelei McDonald’s.

Steaguri   E plin de ele. Sînt peste tot. Le arborează grădiniţele, Guvernul, RATB-ul, magazinele de mezeluri, bisericile de cartier, masonii, Primăriile, cîteva asociaţii de bloc. Sînt steagurile albastre cu steluţe galbene. Ale Uniunii Europene. Împodobesc pieţele publice ale burgurilor ardeleneşti, portul Constanţa, consiliile judeţene şi toate prefecturile din spaţiul carpato-danubiano-pontic.

Comentatori şi comentarii   Avertisment. Urmează un articol cam fără dileme, cu scene explicite de dezamăgire şi cu un limbaj emoţional voit necontrolat.       De cînd – slavă Domnului! – există Internet, una dintre plăcerile mele este să citesc ziare şi reviste străine. (Precizez pentru cei născuţi şi crescuţi cu Internetul în casă: se putea şi înainte, în varianta tipărită, dar costa mult şi – pînă în 1990 – era complicat pentru că presa străină nu prea ajungea pe meleagurile mioritice). Iar d

Iarăşi şi iarăşi despre imaginea României   Iubirea de patrie nu e totuna cu iubirea imaginii patriei. Sigur că e important să arăţi bine în ochii lumii. Dar e esenţial ca faptul de a arăta bine să fie expresia unui bine real, şi nu o operaţiune de camuflaj, o minciună cochetă, o înşelătorie cosmetică. Se confundă, adesea, diplomaţia cu talentul de a măslui abil realitatea.

Gata. Sîntem pe cale de a lămuri pe deplin chestiunea democraţiei, a alegerilor libere (mai ţineţi minte că în decembrie 1989 lumea voia, între altele, „alegeri libere“?) şi a leadership-ului (ca să folosesc un cuvînt la care, în decembrie 1989, nu cred că se gîndea cineva). Totul depinde de „flacăra violetă“. Mă rog, şi de alte cîteva farafastîcuri...

La aniversară, extemporalul redacţiei, stabilit şi asumat în mod democratic în sacrosancta noastră şedinţă de vineri, a fost următorul: „Scrieţi 17 cuvinte definitorii pentru Dilema (veche)“.

Ţin minte că am scris, demult, un articol despre un oraş nu foarte mare din România: ideea era că, deşi respectivul loc era îngrijit şi plin de flori, te simţeai ca un leu în cuşcă atunci cînd te plimbai, seară de seară, în lungul şi în latul aleii principale, care era singurul loc sigur de promenadă. Senzaţia descrisă atunci s-a perpetuat în multe alte orăşele: unica soluţie, din cîte am înţeles eu, de supravieţuire în acele locuri era să fii capabil de o viaţă interioară… bogată. O soluţie val

Revista Foreign Policy a publicat în decembrie o secţiune specială numită „Lista FP a celor 100 de gînditori globali“ (reluată în numărul din ianuarie al FP România). A nu se confunda acest top cu alt exerciţiu făcut de FP, împreună cu britanicii de la Prospect: topul intelectualilor. Topul intelectualilor este un exerciţiu de democraţie internautică: editorii FP/Prospect au propus în 2005 şi 2008 cîte o listă de 100 de intelectuali, iar publicul a votat. Controversele au fost intense de fiecar

Aproape de Ostrov e Păcuiul lui Soare. Numele e de civilizaţie inexistentă pe vreo hartă. Şi aşa şi pare. Insulă scăldată în mijlocul Dunării, insulă ce taie Dunărea, Păcuiul lui Soare, după unii cercetători, chiar cetatea Vicina, a fost un port de secol X. Din măreţia de atunci s-au ales numai pietroaiele. Pietroaiele vechi sînt învelite-n frunze de toamnă sau în ape cît pomii. Nu poţi ajunge acolo decît pe nişte serpentine lungi, prin nişte pustietăţi cu fereastră spre Dunăre. Să nu te opreşti

Continuarea scrisorii din nr. trecut: „…Am intrat în rîndurile unui grup de tineri ortodocşi care trăiesc, învaţă şi se comportă în lumina Sfintelor Scripturi, avînd totodată prin Internet legături cu tineri creştini din Bulgaria, Serbia şi Grecia. În aceste două luni am călătorit cu ei şi prin Europa, înfrăţindu-ne cu catolici şi protestanţi la fel de dornici ca noi să lucreze şi să gîndească spre pacea şi mîntuirea sufletelor noastre. Săptămîna trecută am fost în ţările scandinave şi am ajuns

Rare sînt locurile în care sentimentul echităţii să fie mai puternic ca într-un magazin de vechituri. Autohtoni şi desţăraţi, bogaţi şi săraci, tineri şi bătrîni, cotrobăie ore în şir în căutarea chilipirului. E locul unde dispar titlurile nobiliare, sîngele albastru trece în ruginiul comun, rangurile sociale nu mai contează, iar diplomele dobîndite prin renumite universităţi particulare nu mai au nici o relevanţă. Un spaţiu în care ifosele şi opulenţa nu mai sînt agresive.

Am recitit întîmplător textele dedicate „rusticului“ chiar de mine în chiar această revistă: se pare că nu am înţeles ce era esenţial, aşa că mai încerc o dată... Constatam că expresia care revine cel mai frecvent în descrierea amenajărilor recente ale gospodăriei săteşti este „ceva frumos“. „Casa şi grădina să fie frumoase, să fie la locul lor. Curtea bine întreţinută şi curată şi frumoasă se vede în sat de departe.“ „Frumosul“ este legat în majoritatea cazurilor de gratuit, de ieşirea de sub

Nu ştiu alţii cum sînt, însă eu mă întorc din Caraibe cu sentimentul datoriei împlinite. Datoria e aceea a fiecărui român cu dare de mînă şi dragoste de patrie: să călătorească departe, în căutarea dovezilor materiale cum că la alţii e şi mai rău, urît, necivizilat decît la noi.Le-am găsit, dar din păcate nu sînt multe. Vă scriu la ora 6 dimineaţa, după o noapte pe jumătate nedormită din cauza teraselor de pe mal. Sîntem cu barca ancorată în portul natural al unei insule, la 200 de metri de mal

În ultima vreme am luat notă de o serie de măsuri sau propuneri de măsuri de tot felul, care au provocat angoase colective. Ce s-a petrecut anul trecut cu impozitul forfetar (o încercare complet nereuşită de a scădea evaziunea fiscală) sau măsura ce interzicea cumulul pensiei cu salariul de la stat (care făcea dreptate, pe de-o parte, şi nedreptate, pe de alta) erau doar elemente ce anunţau un anume stil de guvernare. Se găsea o circumstanţă atenuantă atunci, în ideea că ministrul Gheorghe Pogea