Solitar şi solidar

La sfîrşitul anului trecut, anticipînd comemorarea a 50 de ani de la decesul lui Albert Camus, Nicolas Sarkozy a propus aducerea osemintelor acestuia la Pantheon. Jean Camus, fiul autorului, s-a opus vehement, denunţînd o operaţiune de recuperare politică. Catherine Camus, fiica autorului, altfel foarte dedicată perpetuării memoriei ilustrului ei tată, a tăcut misterios. Pe 4 ianuarie, ziua în care cele cinci decenii s-au împlinit exact, Franţa dezbătea aprins chestiunea, mai toată lumea dîndu-şi cu părerea, sfătuindu-i, aplaudîndu-i sau înjurîndu-i pe protagonişti. La noi, mai nimic. Orbiţi de proaspătul guvern Boc, am uitat cu totul de Albert Camus. Absurd, nu-i aşa?

Singur, într-un text de rară frumuseţe, Vladimir Tismăneanu l-a evocat pe Albert Camus în contextul unui dor de Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca („Etica revoltei şi a rezistenţei: Albert Camus, Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca“, în Evenimentul zilei din 6 ianuarie 2010). Săptămîna trecută, maestrul Radu Cosaşu a publicat, la rîndul său, o evocare proprie a lui Camus („Albert Camus“, în Dilema veche, nr. 310, din 21 ianuarie). Amîndoi îl preţuiesc suprem pe autorul Ciumei. Pentru aceleaşi motive. Diferă, doar, nuanţa plasamentului lui Camus ulterior rupturii de Sartre (1952). Vladimir Tismăneanu îl admiră pe Camus pentru curajul intelectual de a denunţa Gulagul şi procesele staliniste în vremea în care aceste orori se petreceau – moment în care puţini aveau curajul să o facă. Acest anticomunism camusian îi place lui Tismăneanu. După ce luptase direct împotriva nazismului, riscîndu-şi viaţa, Camus se ridica cu aceeaşi consecvenţă împotriva comunismului. Camus e un antitotalitar de cea mai bună extracţie. Pentru Radu Cosaşu, anticomunismul nu-l rupe deloc pe Camus de stînga politică. Dimpotrivă, Camus este unul dintre cele mai pure exemple ale stîngii anticomuniste. Admit, printre intelectualii noştri, primul plasament este larg acceptat. Al doilea este mai rar întîlnit şi, poate, mai greu de înţeles la noi pentru că România nu a avut vreodată o stîngă anticomunistă, ci, doar, cel mult, o stîngă indiferentă la comunism care pare a se naşte acum. Iar dacă mintea noastră mai suportă povara de plumb a nuanţei infinitezimale, mai precizez că Vladimir Tismăneanu nu neagă stîngismul lui Albert Camus, iar Radu Cosaşu nu spune nici o clipă că Albert Camus nu a fost un anticomunist.

Avusese, desigur, excesele lui. Cine îi citeşte publicistica din Combat, mai ales cea din primii ani de după 1945, vede un comunist autentic. Adoraţia sa pentru ceea ce singur numea „democraţia populară şi proletară“ se petrecea în timpul oribilului viol istoric pe care ţările de la Estul Crotinei de fier tocmai îl trăiau. Dar, în 1952, la apariţia romanului Străinul, se ceartă cu Sartre şi, pentru mulţi, acesta este episodul biografic şi intelectual cel mai semnificativ. Sartre l-a acuzat că e „incompetent din punct de vedere filozofic“, iar Francis Jeanson – redactor la Temps Modernes, un sartrian feroce pe atunci – l-a numit „un moralist de la Crucea Roşie“, etichetă cu rezonanţe largi, după cum confirmă Radu Cosaşu. Şi totuşi, Străinul este o carte zguduitoare. Camus însuşi o sintetiza astfel: „o carte despre o lume în care cineva care nu plînge la înmormîntarea mamei sale este condamnat la moarte“.

Albert Camus a fost un mediteranean melancolic. Îl iubea pe Nietzsche. În coordonatele apolinic-dionisiac, Albert Camus spunea despre sine că se situează „la mijloc, între soare şi mister“. Îl iubea pe Dostoievski.

O trecere rapidă şi superficială prin gîndirea lui Camus ne spune că existenţa (nu viaţa!) este absurdă şi că avem o singură soluţie: revolta. Aici, vibrează sufletul comuniştilor, căci ei confundă revolta camusiană cu revoluţia marxistă. Camus însă pune lucrurile la punct, într-un celebru pasaj din Omul revoltat: „Scopul scuză mijloacele? E posibil. Dar ce anume scuză scopul? La această întrebare, pe care gîndirea istorică a lăsat-o fără răspuns, revolta răspunde: mijloacele!“. Absurdul era/este diagnosticul pe care foarte mulţi autori îl pun acestei lumi. Unii dau şi soluţii: la Kierkegaard, credinţa religioasă, creştinismul; la Cioran, ideea sinuciderii plus o anume ieşire meditativă şi sceptică din lume; la Ionesco, rîsul – căci absurdul este, de fapt, o farsă enormă pe care ne-o joacă Creatorul. La Camus, revolta. Camus sondează cu ochi proaspăt absurdul şi găseşte speranţa chiar acolo. „Omul absurd“, cel care refuză să capituleze, să se sinucidă eventual, găseşte în acest refuz – el însuşi sursa revoltei – o extraordinară energie, o exaltare vivantă, o splendidă vivacitate. În Mitul lui Sisif, Camus spune că îl interesează Sisif în momentul în care porneşte la vale să-şi ia din nou în spate stînca, după prăvălire. Atunci, cînd coboară panta cu pas săltat, momentan eliberat de chin, Sisif îşi poate contempla chinul. Acela este momentul magic, momentul în care omul devine cu adevărat relevant. „Cînd omul îşi contemplă chinul, face să amuţească toţi idolii“ – spune Camus, cu sclipiri nietzscheene. Ridicarea omului la dimensiunea maximei importanţe prin suferinţa sa – iată de ce Camus a fost un umanist. Camus a creat singurul umanism posibil după ce umanitatea însăşi a trecut prin catastrofele Auschwitz şi Gulag. Alt umanism nu era posibil în secolul al XX-lea.