statul de drept

În august 1915, Henry James a acordat primul său interviu pentru The New York Times. Avea 71 de ani (a murit, de altfel, la cîteva luni după apariţia interviului), era deja celebru în lumea literelor şi se implicase serios în efortul de război, devenind preşedintele unei organizaţii despre care aflăm totul din chiar denumirea ei: American Volunteer Motor Ambulance Corps.

Undeva, spre sfîrşitul Eticii Nicomahice, Aristotel spune că marea problemă a sofiştilor era aceea că puneau semnul egalităţii între politică şi retorică. Pentru sofişti, cu alte cuvinte, politica era discurs şi atît. Spre deosebire de Platon, Aristotel nu dădea multe parale pe sofişti şi excesul retoric al acestora era unul dintre motive. Pe de altă parte, epoca de glorie a sofiştilor (patru-cinci secole înainte de Cristos) a coincis cu o democratizare evidentă a Atenei.

Franţa a decis să vîndă Rusiei una dintre cele mai puternice maşini de război construite vreodată: nava de asalt Mistral L 9013, cu opţiune pentru alte trei asemenea nave. Preţul: 750 de milioane de dolari bucata. Mistral transportă 1000 de soldaţi, elicoptere de asalt (18 grele sau 35 uşoare), patru barje de desant, un batalion de tancuri plus alte 70 de blindate, avînd la bord şi un spital cu 70 de paturi.

Isaiah Berlin îşi începe celebrul eseu* despre gîndirea lui Tolstoi asupra istoriei – aşa cum reiese ea din Război şi pace – citînd un vers din puţinele fragmente care ne-au rămas de la poetului antic Arhiloh (680 – 645 î. Hr.): „Vulpea ştie multe lucruri, dar ariciul ştie un singur mare lucru“. Prelungind versul în metaforă, Berlin distinge între două categorii de intelectuali, de oameni, în general.

1) Am trăit toată copilăria mea auzind despre „generaţia de sacrificiu“. Am aflat că generaţia părinţilor mei a trebuit să-şi explice sărăcia şi traiul greu ca pe un sacrificiu care avea acest sens: copiii o vor duce mai bine. De mic, mi s-a băgat în cap că aşa e firesc – părinţii se sacrifică pentru copii. Fiind firesc, e nobil. Este una dintre acele datorii care, deşi îl îngenunchează pe om, înalţă umanitatea din el.

Am auzit, adesea, că statutul de victimă aduce beneficii. Unii spun, de pildă, că un joc abil „de-a victima“ a asigurat chiar cîştigarea recentelor prezidenţiale.

Solitar şi solidar   La sfîrşitul anului trecut, anticipînd comemorarea a 50 de ani de la decesul lui Albert Camus, Nicolas Sarkozy a propus aducerea osemintelor acestuia la Pantheon. Jean Camus, fiul autorului, s-a opus vehement, denunţînd o operaţiune de recuperare politică. Catherine Camus, fiica autorului, altfel foarte dedicată perpetuării memoriei ilustrului ei tată, a tăcut misterios.

Sincer, tema rolului şi rostului intelectualului în viaţa politică începe să mă enerveze. Nu spun că nu ar mai trebui discutată – dimpotrivă, îi recunosc o anumită utilitate în imediat. Nu spun că recurenţa ei nu are just temei – dimpotrivă, în ultimii 20 de ani nu cred că există un singur exemplu românesc în care mariajul dintre un intelectual şi un partid să fi fost fericit pentru ambele părţi.

Din cînd în cînd, Vladimir Tismăneanu strînge în volum articole şi eseuri, interviuri şi conferinţe pe care, în prealabil, le răspîndeşte cu generozitate în media. Pentru cei interesaţi de gîndirea sa – mulţi, nu mă îndoiesc – asemenea decizii ale autorului sînt extrem de importante. A fi la curent cu Vladimir Tismăneanu înseamnă, mai ales în anii de după 2003, de la Stalinism for All Seasons: A Political History of Romanian Communism, să urmăreşti publicaţii precum Evenimentul Zilei sau 22, dar

Pentru preşedintele american Barack Obama anul 2010 începe cu totul diferit decît începea 2009. Atunci, o lume întreagă îşi punea speranţele în el. Acum, tot mai mulţi se declară dezamăgiţi. În cifre, acest început de an pentru Obama înseamnă că procentul americanilor care cred că face o treabă bună la Casa Albă a scăzut la puţin sub 50%, ceea ce înseamnă cea mai joasă cotă de încredere pentru un preşedinte american după primul an de mandat. Căderea este colosală: într-un an, primul!, Obama pier