Naufragiul Utopiei

Din cînd în cînd, Vladimir Tismăneanu strînge în volum articole şi eseuri, interviuri şi conferinţe pe care, în prealabil, le răspîndeşte cu generozitate în media. Pentru cei interesaţi de gîndirea sa – mulţi, nu mă îndoiesc – asemenea decizii ale autorului sînt extrem de importante. A fi la curent cu Vladimir Tismăneanu înseamnă, mai ales în anii de după 2003, de la Stalinism for All Seasons: A Political History of Romanian Communism, să urmăreşti publicaţii precum Evenimentul Zilei sau 22, dar şi să ţii un ochi vigilent pe programul conferinţelor organizate în marile centre universitare ale ţării. E greu, să recunoaştem! Aşadar, strîngerea în volum a acestor texte, făcute publice cu ocazii diferite, este foarte utilă. De data aceasta, volumul se intitulează Despre 1989. Naufragiul utopiei. Titlul este cum nu se poate mai potrivit. Pe de o parte, anul 2009 a fost marcat de multe apariţii dedicate evenimentelor care au dus la prăbuşirea Cortinei de Fier, iar Vladimir Tismăneanu, unul dintre cei mai buni cunoscători ai comunismului, din lume, nu putea rata jubileul. Pe de altă parte, Vladimir Tismăneanu este unul dintre gînditorii care au impus în lume o anume linie de interpretare a naşterii şi căderii comunismului, aceea a utopiei. Comunismul, cu toate promisiunile sale, cu cîntecele sale de sirenă, cu marile ataşamente şi tragicele dezamăgiri care i-au marcat evoluţia istorică, este o utopie. Adică, o aventură intelectuală orbitoare, o nebunie, un delir, care a eşuat, tocmai de aceea, în monstruos şi tragic. Două dintre cele mai interesante capitole ale cărţii se intitulează chiar aşa, „Naufragiul Utopiei şi revolta intelectualilor“ şi „Iluzia Utopiei şi promisiunile trădate“. De fiecare dată, utopia primeşte majusculă. De fiecare dată, utopia este drumul spre Rău. Probabil că peste o mie de ani, episodul comunist va părea ca o clipă febrilă a istoriei. Noi, cei care i-am trăit grozăvia, şi mai ales generaţiile cărora le-a distrus viaţa mărturisim ceva monstruos, apocaliptic aproape. Dar episodul de 5 decenii de după Al Doilea Război Mondial poate fi trecut cu vederea din perspectiva mileniilor. Există acest mare risc. Vladimir Tismăneanu pare a simţi acest lucru şi nu se împacă deloc cu el. Comunismul, înscris între marile utopii ucigaşe ale istoriei lumii, poate rămîne pentru totdeauna în memoria speciei. Altfel, dacă rămîne un episod ratat, în care, aşa cum ne spun unii, oamenii au greşit omenesc realizarea unei mari şi frumoase idei a cărei valabilitate se păstrează, milioanele de morţi şi distrugerile incomensurabile pe care plaga roşie le-a adus cu sine nu mai au nici un sens.

Comunismul, cu toate promisiunile sale, cu cîntecele sale de sirenă, cu marile ataşamente şi tragicele dezamăgiri care i-au marcat evoluţia istorică, este o utopie.

Pentru Vladimir Tismăneanu, 1989 este un an de ruptură. Vladimir Tismăneanu înţelege bine inerţia sistemelor sociale şi politice. Nu cade el însuşi în utopica speranţă că un sistem precum cel comunist, cu tot cortegiul său de consecinţe umane, se poate schimba într-o clipă istorică. Dar trăsătura etică a autorului Vladimir Tismăneanu, pregnantă în toată opera sa, nu poate să nu-l ducă pe autor spre reflecţii acide. Postcomunismul românesc îi provoacă revoltă. După ce descrie epoca, Vladimir Tismăneanu intră în ea şi ia poziţie. Este, evident, de partea celor care vor ca opţiunile etice să primeze. Este de partea celor care cred că democraţia este imposibilă fără un efort moral colectiv. Vladimir Tismăneanu este acolo unde sînt Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Gabriel Liiceanu, Václav Havel, György Konrád sau Adam Michnik. De altfel, interpretarea comunismului drept Utopie îl duce pe Vladimir Tismăneanu spre o altă temă de reflecţie care apare recurent în scrierile sale: rolul intelectualului în acest proces enorm. Intelectualii sînt, şi în raport cu Utopia, paradoxali. Ei sînt cei mai vulnerabili la chemările ei, ei cad primii în mrejele marii iluzii şi apoi tot ei sînt primii care înţeleg, primii care o părăsesc, primii care o demască, primii care o ucid. Probabil că sistemul comunist a început cu adevărat să se clatine în momentul în care primul intelectual onest, amăgit de comunism s-a lepădat, dezamăgit, de Utopie. Nu ştiu care a fost acela şi nu cred că se poate şti. Dar atunci a început totul, iar fuga lui Ceauşescu, demolarea Zidului Berlinului sau „masa rotundă“ poloneză nu sînt decît consecinţe fireşti. Undeva, în carte, Vladimir Tismăneanu discută cele două poziţii opuse în chestiunea rolului intelectualilor. Prima, susţinută de autori precum Tony Judt, nu crede că intelectualii disidenţi au avut un rol major în producerea schimbărilor din 1989. Alta, susţinută de autori precum Timothy Garton Ash, accentuează rolul intelectualilor, găsindu-i determinanţi pentru schimbare. Vladimir Tismăneanu are o slăbiciune – în sensul bun al cuvîntului – pentru intelectualii Europei de Est. Îi citeşte, îi cunoaşte, îi respectă – este solidar cu ei. În fond, Vladimir Tismăneanu este unul dintre ei.

Precizia cu care Vladmir Tismăneanu analizează comunismul se prelungeşte în atenţia încordată cu care urmăreşte postcomunismul. Mereu atent la nuanţe, mereu sensibil la mari deschideri, Vladimir Tismăneanu este unul dintre cei mai importanţi cronicari ai vremii noastre. Nu mă îndoiesc că, peste ani, oricine va vrea să înţeleagă epoca aceasta va merge la cărţile lui. Aşa cum, văd bine de mulţi ani, oricare dintre contemporanii mei vor să înţeleagă pe ce lume sînt îl citesc.