Dezamăgiri strategice franceze

Franţa a decis să vîndă Rusiei una dintre cele mai puternice maşini de război construite vreodată: nava de asalt Mistral L 9013, cu opţiune pentru alte trei asemenea nave. Preţul: 750 de milioane de dolari bucata. Mistral transportă 1000 de soldaţi, elicoptere de asalt (18 grele sau 35 uşoare), patru barje de desant, un batalion de tancuri plus alte 70 de blindate, avînd la bord şi un spital cu 70 de paturi. În luptă, rolul său natural este acela de a asigura desantul marin şi de a securiza un anumit spaţiu de plajă sau coastă deja ocupat. În funcţie de calitatea elicopterelor pe care le transportă, Mistral poate participa şi la confruntări marine, avînd toate dotările pentru a fi „navă amiral“ în orice tip de operaţiune.

Firesc, în cadrul NATO s-au înregistrat proteste*. Franţa insistă că nu a decis încă ce anume tehnologie vinde Rusiei pe această navă militară, căci temerile multor aliaţi se leagă, mai ales, de sistemele de transmisiuni şi comandă care vor fi livrate Rusiei odată cu nava. Faţă de criticile venite de peste tot, francezii spun că abia acum Palatul Élysée va decide care anume tehnologie va echipa nava pe care o vinde ruşilor. Din punctul meu de vedere, mare lucru nu cred că se poate decide, pentru că mi-e greu să cred că Moscova plăteşte 750 de milioane de dolari pe o copaie ceva mai mare, deşi liderii militari francezi ne lasă să credem că exact aşa este. „E o navă de croazieră vopsită în gri“ – spune un purtător de stele francez pe culoarele NATO, pentru a linişti protestul unor aliaţi. Evident, nu este aşa. Sigur că preşedintele Sarkozy şi Consiliul Securităţii Naţionale pe care îl conduce au decizii de luat. Nu o să dau mare importanţă declaraţiei emfatice a amiralului rus Vladimir Vîsoţki („Dacă aveam Mistral, ne atingeam obiectivele în războiul din Georgia în 40 de minute, şi nu în 26 de ore, aşa cum s-a întîmplat“), deşi acest argument trădează limpede faptul că Rusia cumpără acest vapor pentru a putea avea acces mai rapid într-o eventuală invazie asupra vecinilor săi cu ieşire la mări comune. Dar înţeleg perfect neliniştea din capitalele baltice, căci primul Mistral rus va merge aproape de ele, precum şi neliniştea încă bine disimulată pe care o resimt oficialii noştri. După cum crede şi Vladimir Socor, prezenţa Mistral-ului rusesc în Marea Neagră este sigură pentru că Turcia, noul prieten pontic al Rusiei, va permite trecerea lui prin strîmtori, dat fiind faptul că nu este un portavion (Convenţia de la Montreaux interzice trecerea portavioanelor prin Bosfor), ci un portelicopter.

Cu acest gest, francezii încalcă o cutumă extrem de utilă în cadrul NATO şi stabilesc un precedent foarte periculos în interiorul UE. În NATO, regula nescrisă era aceea că asemenea vînzări de armament către actori internaţionali care sînt, dacă nu inamici, măcar competitori strategici ai Alianţei, se fac numai după consultări cu toţi aliaţii. Franţa a mers de una singură, înscriindu-se într-un fel de competiţie cu Olanda şi Germania pentru a oferi cel mai bun vas militar unei Rusii dornice să cumpere aşa ceva. În UE, aranjamentele care ţin de securitate sînt abia la început. Ele se forjează acum atît în formă scrisă, prin documente, cît şi în formă cutumiară, prin comportamente care devin precedent. Chestiunea comerţului cu armament este văzută dinspre Comisia Europeană ca un fapt de comerţ, şi nu ca o decizie politico-strategică, aşa cum s-ar putea vedea, de pildă, de la nivelul Consiliului European sau chiar al Parlamentului European. Aşadar, Franţa inaugurează un tip de comportament strategic care este cu atît mai surprinzător cu cît preşedintele Sarkozy a fost mereu un mare susţinător al unei politici externe şi de securitate unice la nivelul UE. Cu alte cuvinte, Franţa vrea ca toate ţările europene să vorbească pe aceeaşi voce cînd e vorba despre identitatea strategică a Uniunii, dar face asemenea gesturi fără să ţină cont, de pildă, de spaimele pe care vînzarea Mistral-ului către Rusia le provoacă unor membri UE şi NATO, precum ţările baltice sau cele de la Marea Neagră.

Dar cel mai rău face Franţa comportîndu-se în sensul prelungirii percepţiei ambigue, contradictorii a mediului euro-atlantic în privinţa Rusiei. NATO se încăpăţînează să trateze Rusia ca pe un partener, în vreme ce Rusia a stabilit oficial, prin doctrina Medvedev, că NATO este inamic. Situaţia asta paradoxală, în care cineva se încăpăţînează să numească partener pe altcineva care i se declară inamic este produsul unei gîndiri tot mai slabe în interiorul lumii libere. Că Rusia joacă abil şi tenace, folosind tot ce are, de la resurse naturale la argumente simbolice şi de la greutate geo-politică la tradiţie culturală, pentru a dizolva unitatea Occidentului, se ştie. Că-i şi reuşeşte adesea, iar se ştie. Şi cînd văd că Franţa contribuie din plin la această slăbiciune, mă cuprinde o tristeţe strategică din care cu greu pot ieşi.

Închei notînd observaţia unui parlamentar britanic: în interiorul NATO, Rusia are prieteni care o reprezintă chiar mai bine decît s-ar putea reprezenta ea singură. Oare această operaţiune comercială nu contravine spiritului (şi literei?) Parteneriatului strategic dintre România şi Franţa? Ştiu că parteneriatul strategic dintre Paris şi Moscova este mai tare decît cel dintre Paris şi Bucureşti, dar,

* Aproape o sută de intelectuali publici din România i-au scris ambasadorului francez, dl Henri Paul – cel mai bun ambasador pe care Franţa l-a avut la Bucureşti în ultimii 20 de ani – o scrisoare de protest în această chestiune.