O re-citire: rusticul ca discurs
Am recitit întîmplător textele dedicate „rusticului“ chiar de mine în chiar această revistă: se pare că nu am înţeles ce era esenţial, aşa că mai încerc o dată...
Constatam că expresia care revine cel mai frecvent în descrierea amenajărilor recente ale gospodăriei săteşti este „ceva frumos“. „Casa şi grădina să fie frumoase, să fie la locul lor. Curtea bine întreţinută şi curată şi frumoasă se vede în sat de departe.“
„Frumosul“ este legat în majoritatea cazurilor de gratuit, de ieşirea de sub imperiul necesităţii: „Acum, de cînd nu mai are serviciu la oraş, omul are mai mult timp liber să se ocupe de casa lui, de curtea lui şi îşi face acolo ceva de care să se bucure cu familia sa. Mulţi şi-au făcut foişoarele astea, care au putut. Şi petrec cu familia şi prietenii la foişor“. „Întotdeauna mi-am dorit o grădină cu flori. Am făcut casa şi apoi am zis: «gata cu animalele, eu vreau ghivece de flori».“ „Lumea nu mai face azi coteţe, nu mai vrea să se asuprească să crească animale. Mai degrabă face aşa, ceva frumos.“ Modernitatea şi frumosul merg astfel mînă în mînă:
– Trebuie să ţinem şi noi pasul cu moda, să fim în rînd cu lumea!
– Adică ce înseamnă să fii în pas cu moda?
– Păi, să fie modern, să fie frumos şi la noi...
De la o etică („tradiţională“) a îndestulării care impunea ţăranului să aibă destul pentru propria gospodărie, de la vacă la acareturi, se trece astfel la o estetică („modernă“) a bunăstării, care expune frumuseţea gratuită a balansoarului şi alte însemne de emancipare.
Dar termenul care le înglobează pe toate este cel de rustic, acesta rezumînd totodată cel mai bine efortul actual de modernizare a ruralului. Produs al unei nostalgii urbane proiectate în spaţiul rural, acesta este preluat şi asumat ca semn de „urbanitate“, de către lumea rurală.
Material, el se exprimă prin supralicitarea lemnului în toate contextele şi ipostazele şi miniaturizarea şi fetişizarea unor elemente ale universului rural, de la obiecte la animale. Simbolic, acesta se caracterizează prin faptul de a uni contrariile, construind astfel o continuitate temporală: „Şi în pas cu moda, şi în urmă la vechea tradiţie“. „E şi modern, e şi tradiţional.“ „Eu n-am pomenit pe aicea foişoare. Asta acum, tot ceva modern este.“ „Nu a fost înainte, dar dacă te gîndeşti, tot cu gîndul undeva în trecut te duce, nu înainte.“ Vis urban, rusticul devine şi realitate rurală, reducînd astfel pînă la anihilare diferenţele de scală şi prestigiu între oraş şi sat. În plus, rusticul poate fi astfel identitar într-un mod ce se vrea firesc, ancorat (fictiv) în propriul trecut, dar şi în visele unui viitor comun.
Dar acest rustic, aşa cum este el promovat la ţară, nu trebuie redus la recuzita sa; el este, mai presus de toate, un discurs. Un discurs care încearcă să confere sens transformărilor cu care se confruntă lumea rurală, aspiraţiilor acesteia de ieşire din marginalizarea „ţărănească“ şi transformare într-un agent al propriei modernităţi. Ca discurs, rusticul integrează mai toate dezirabilităţile: modernitate, standard urban/occidental, frumuseţe, loisir şi ieşirea de sub imperiul necesităţii materiale, şi nu în ultimul rînd, autenticitate, căci rusticul este perceput „ca la noi, la ţară“. Rusticul devine astfel stindardul de emancipare a ţăranului!
În anii decolonizării, Claude Lévi-Strauss remarca faptul că ceea ce le deranjează pe popoarele proaspăt independente la antropologie nu este atît monopolul occidental al acestei ştiinţe a Celuilalt (din acest punct de vedere, soluţia reciprocităţii cercetării Occidentului de către africani, de pildă, este o pură naivitate), ci faptul că pentru antropologie şi privirea metropolitană a acesteia, ei au fost totdeauna un obiect – şi încă unul cu statut ontologic inferior. Mai departe, antropologul francez atrăgea atenţia, încă de la începutul anilor ’60, că ceea ce avea să devină faimosul „drept la diferenţă“ este doar o altă fantasmă occidentală: „aceştia (popoarele colonizate, n.n.) se tem de faptul ca, sub masca unei viziuni antropologice a istoriei umane, să nu se promoveze ca diversitate dezirabilă ceea ce lor le apare ca o inegalitate insuportabilă“. Ceea ce îşi doreau era să devină subiecţi, autorii propriilor acţiuni, şi nu să rămînă un obiect al diferenţei printre alte asemenea obiecte, considerate de data aceasta ca egale în demnitate.
În alt context, James Ferguson atrăgea atenţia, mai tîrziu, asupra importanţei „mitului modernităţii“, pe care elitele postmoderne se străduiesc să-l deconstruiască, dar care pentru populaţiile marginale ale modernităţii a devenit un ideal practic şi chiar, tendenţial, un stil de viaţă practicat ca revanşă istorică.
Din această perspectivă, se pare că rusticul ca discurs este expresia decolonizării tăcute a Ţăranului: din „operă de artă“ şi alte „tezaure vii“, din obiect de admiraţie încremenită în proiect (şi, eventual, obiect al unei modernizări forţate şi străine), acesta are acum mijloacele de a deveni subiectul propriului său vis de modernizare şi astfel de ieşire din seculara inegalitate sat-oraş. Cît de benefică va fi (este) această schimbare pentru ceea ce ne-am obişnuit să numim „tradiţii“ este discutabil. Cum va schimba această automodernizare peisajul cultural al satelor este problematic. În orice caz însă, refuzul de a studia acest fenomen sub pretextul lipsei sale de autenticitate ţărănească este nociv pentru societate şi sinucigaş pentru disciplinele menite să cunoască această societate – pentru etnologie în primul rînd.
