Groaza şi oraşele mici

Ţin minte că am scris, demult, un articol despre un oraş nu foarte mare din România: ideea era că, deşi respectivul loc era îngrijit şi plin de flori, te simţeai ca un leu în cuşcă atunci cînd te plimbai, seară de seară, în lungul şi în latul aleii principale, care era singurul loc sigur de promenadă. Senzaţia descrisă atunci s-a perpetuat în multe alte orăşele: unica soluţie, din cîte am înţeles eu, de supravieţuire în acele locuri era să fii capabil de o viaţă interioară… bogată. O soluţie valabilă, de fapt, oriunde. Strîmtoarea oraşului mic e, de fapt, cea a propriilor noastre gînduri şi sentimente.

În filme, oraşele mici sînt apăsătoare şi sufocante, mai mult de atît, adevărate închisori sau capcane mortale. Sailor (Nicolas Cage) şi Lula (Laura Dern) din Suflet sălbatic (Wild at Heart, 1990), în regia lui David Lynch, îşi găsesc „pierzarea“ (cel puţin temporară) într-un astfel de orăşel, Big Tuna, din Texas. În U Turn-ul lui Oliver Stone (1997), Bobby (Sean Penn) este forţat să se oprească în nu întîmplător numitul Superior, din Arizona: oraşul – se dovedeşte însă pe parcursul filmului – nu-l mai lasă să plece, ajungînd, în cele din urmă, să-i provoace moartea.

În romanul lui Stephen King, Salem’s Lot (1975), recitit de curînd (în varianta românească, Nemira, 2007, traducere de Ruxandra Toma), e vorba tot de un oraş de provincie ce ajunge să-şi distrugă locuitorii. Desigur, la originea crimelor în lanţ (care, dacă e să fim exacţi, nu se puteau numi crime, ci treceri ale „victimelor“ în lumea morţilor vii) e... un vampir bătrîn ce bîntuia oraşul. Dar ideea care se întreţese printre rînduri este, cumva, că şi oraşul e de vină. Prin micimea lui şi a locuitorilor săi: evident, nu spaţială, ci… în purtări şi idealuri: „dacă cineva voia să-şi petreacă liniştit anii de pensie într-un orăşel de ţară, unde nimeni nu se amesteca în treburile altora şi unde cel mai important eveniment era tombola cu prăjituri organizată de Asociaţia Doamnelor, atunci Lot ar fi fost cea mai bună alegere“.

Cuvintele-cheie sînt „liniştit“ şi „de pensie“, care se referă la tipul de mentalitate specifică locuitorilor oraşului: autosficienţi, fără aspiraţii. Şi, dintr-un fel de delăsare şi lipsă de exerciţiu – lipsiţi de morală. Personajele atacate primele de vampiri sînt cele fără reguli etice, mai bine zis prea primitive – sau prea fals îndoctrinate – ca să le aibă: Sandy Mc Dougal – o mamă alcoolică care îşi brutaliza copilul; Mike Ryerson – mulţumit cu o existenţă de nimic, atîta timp cît „nu întîmpina nici un fel de greutăţi în serile de sîmbătă, cînd era vorba să agaţe vreo femeie singură.“; Dud Rogers – un cocoşat însărcinat cu rolul de custode al gropii de gunoi, care acestuia „chiar îi plăcea“; Larry Crocket – omul de afaceri atît de corupt încît nu a avut nimic împotrivă să facă afaceri cu… un vampir; Ann Norton – gospodina plină de prejudecăţi; soţii Petrie – simbolul suficienţei clasei mijlocii… Pînă şi părintele Callahan, alcoolic şi cu credinţa nesigură, intră în categoria celor vizaţi – şi atinşi – de vampiri. Un caz aparte este cel al Susanei Norton, o fată descrisă ca „aproape frumoasă“, de care se îndrăgosteşte eroul principal. Ea este „contaminată“, în ciuda curajului său – pur şi simplu, probabil, din cauza imposibilităţii sale de a se desprinde de mediul ei.

De altfel, scapă doar cei care găsesc mijloacele potrivite pentru a se lupta cu indiferenţa locală: fie puterea creaţiei (în cazul scriitorului Ben Mears, eroul romanului); fie curajul real, care se va transforma, pînă la urmă, în credinţă (în ce-l priveşte pe Mark Petrie, celălalt supravieţuitor, un copil).

Din toate cele de mai sus bănuiesc că deja reiese, cu claritate, că nu locuitorii oraşelor mici reale sînt vizaţi de articolul de faţă: ci cei ai unora imaginare sau simbolice. Bîntuite de propria lor/noastră suficienţă şi inerţie.