Comentatori şi comentarii

Avertisment. Urmează un articol cam fără dileme, cu scene explicite de dezamăgire şi cu un limbaj emoţional voit necontrolat.

De cînd – slavă Domnului! – există Internet, una dintre plăcerile mele este să citesc ziare şi reviste străine. (Precizez pentru cei născuţi şi crescuţi cu Internetul în casă: se putea şi înainte, în varianta tipărită, dar costa mult şi – pînă în 1990 – era complicat pentru că presa străină nu prea ajungea pe meleagurile mioritice). Iar de cînd s-a perfecţionat tehnologia şi a apărut Web 2.0, îmi place să citesc nu doar ce scriu jurnaliştii, dar şi reacţiile cititorilor. Comentariile la articole, cu alte cuvinte. Aşa că, după ce citesc – bunăoară – un editorial sau un comentariu, mă duc în josul paginii (de web, se-nţelege) şi arunc o privire peste comentarii. Pe Times, Le Figaro, New York Times, Corriere della Sera şi altele, constat că, în general, cei care comentează sînt, înainte de toate, la obiect. Dacă în articolul cu pricina este vorba despre – să zicem – pantofi, comentariile lor se referă tot la pantofi. Apoi, constat că adresarea politicoasă către autorul articolului (cu „doamnă“ sau „domnule“) e o regulă. În fine, mai constat că, adesea, cititorii au întrebări pentru autor, cer detalii, solicită nuanţarea vreunei afirmaţii. În ansamblu, lectura îmi dă senzaţia că, prin intermediul tehnologiei moderne, are loc cel mai normal fenomen de cînd există presa, înscris chiar în codul ei genetic: dialogul între jurnalişti şi cititori, spre beneficiul ambelor părţi.

Încerc, plin de bunăvoinţă şi încărcat de gîndire pozitivă, să fac acelaşi lucru pe ediţiile online ale ziarelor şi revistelor româneşti. Nu reuşesc. Trec peste „comentariile“ de tabloide, unde poporul cititor îşi manifestă pofta de dialog prin diverse excitaţii verbale („uauuuuu!“, „mamăăăăăă“ şi altele mai „tari“) plasate sub pozele diverselor senzuale de serviciu. Dar nici la ziarele considerate serioase nu pot pentru ca să ajung liniştit la concluzia că dialogul între jurnalişti şi public funcţionează „ca la ei“. Sînt, desigur, destule comentarii inteligente, la obiect, argumentate; dar atmosfera e stricată de tot felul de măgari, impertinenţi, prost-crescuţi, amatori de „teoria conspiraţiei“, băieţi deştepţi care „s-au prins“, narcisişti de periferie cărora le place să se vadă „publicaţi la ziar“, şmecheri care vor să vadă dacă mai e cenzură în România şi scriu porcării doar aşa, „la oha“, să vadă dacă site-ul ziarului îi primeşte, grafomani care au prea mult timp liber şi alte asemenea subspecii alături de care trăim cotidian, dar pe care abia tehnologia de ultimă oră i-a ajutat să se exprime în văzul a mii sau sute de mii de oameni. Sigur, „conectaţii“ (adică oamenii care ştiu cu ce se mănîncă Web 2.0) îmi vor spune că problema se poate rezolva prin moderarea forumurilor şi a comentariilor: cineva din redacţie trebuie să păzească vigilent porţile site-ului şi să nu permită apariţia oricărei prostii (chit că vor fi unii care vor striga din toţi bojocii „cenzură!“). Managerii vor spune însă că e mai bine aşa, fără moderare, pentru că a da liber la comentarii înseamnă mai multe accesări ale site-ului, click-uri în plus, deci (teoretic) mai multă reclamă, deci mai mulţi bani. Şi, în presa română, în această etapă de trecere la capitalismul multilateral dezvoltat, managerii decid. Şi „conectaţii fundamentalişti“, care cred că libertatea de exprimare pe web nu trebuie atinsă nici cu o floare, căci doar de-aia e Internetul un spaţiu deschis, democratic şi eţetera.

Trăiesc, de la o vreme, dezamăgirea de a găsi reprezentanţi ai subspeciilor amintite mai sus şi printre comentatorii care scriu sub articolele noastre, pe www.dilemaveche.ro. În 17 ani, această revistă şi-a format un „nucleu dur“ de cititori consecvenţi şi inteligenţi, din ale căror scrisori şi mesaje (înainte de „era Web 2.0“) am preluat adesea idei interesante, opinii perfect articulate, probe de umor şi mostre de seninătate. Mulţi dintre ei scriu şi comentarii pe site, pentru care le mulţumim. Dar, pe lîngă aceştia, au dat buzna tot felul de neaveniţi: unii vor doar să ne spună de la obraz că „sîntem plătiţi de mogul“, alţii – dimpotrivă – ne-o zic tăios că ne plăteşte Băsescu. (Ceea ce ne reconfortează: în 1993, cînd a apărut Dilema, unii spuneau că sîntem plătiţi de „guvernul neocomunist“, alţii că sîntem plătiţi de Mossad, Soros, CIA etc. Nimic nou sub soare şi sub Web 2.0). Unii vor doar să se tragă de brăcinari cu intelectualii (şi îi bănuiesc umeziţi de plăcere după ce au reuşit să plaseze pe site un „băi, Pleşule“ sau un „nene Patapievici“ urmate de cîteva vorbe fără sens), alţii – dimpotrivă – vor să ne scoată elitismul din cap şi ne aruncă vreun „sînteţi jalnici“, generalizat şi definitiv. Sînt destui care se folosesc de libertatea de exprimare doar pentru a i-o nega vreunui colaborator de-al nostru (în formule de genul „n-ai nici un drept să vorbeşti despre asta“ sau „mai bine te laşi de scris şi te apuci de altceva“). În fine – dar nu la urmă – avem şi noi „tutuiştii“ noştri, care se adresează la persoana a II-a singular oricui, fără deosebire de sex, vîrstă, competenţă sau altceva.

Din punctul strict de vedere al site-ului, nu e o problemă: comentariile care nu sînt la obiect, care sînt jignitoare, care exprimă (de fapt, aruncă) opinii neargumentate se elimină. Nu e cenzură, e o simplă măsură de igienă. Dar din punctul de vedere al „comunităţii“ pe care ar trebui s-o alcătuim, gazetari şi cititori deopotrivă, e trist.