Deochiul violet

Nici nu s-a stins bine rumoarea vaccinării şi ţara a fost cuprinsă de alt vuiet, parcă mai amplu şi mai durabil: războiul undelor mai mult sau mai puţin violete şi violente. Ce părere am? Am fost întrebat şi eu în cîteva rînduri şi nu am răspuns niciodată, pentru simplul motiv că n-am decît o părere mică şi proastă, care nu are de ce să devină publică. După cum, la fel de evident, nu mi-am dat cu părerea despre gripă sau vaccin, subiect rezervat specialiştilor în domeniu. În ambele cazuri însă, „evenimentul“ iniţial a fost urmat de un fenomen social şi de masă, cu o vagă coloratură de isterie colectivă; despre acesta am vorbit rîndul trecut şi, iată, recidivez în acest număr.

Ceea ce au în comun cele două „fenomene“ este faptul că în ambele cazuri întîmplările iniţiale nu ar fi devenit ceea ce sînt fără aportul masiv al mass mediei. Motiv suficient pentru a ne întreba ce-i în capul acestor media. Dar acesta este un subiect de sine stătător, despre care chiar şi mass media a scris cîte ceva. Rămîne însă întrebarea de dincolo de rating: de ce „a prins“, cum se face că atîta lume a intrat în această horă pusă în scenă de presă? Şi bănuiala consecutivă care se naşte pe buzele multora: înseamnă asta că e ceva în neregulă cu „poporul român“?

Nu, „poporul român“ nu este mai „iraţional“ decît altele. „Iraţionalul“, orice am înţelege prin acesta, îşi face loc, în grade şi moduri diferite, în orice societate şi fiecare societate are strategiile sale culturale de a se raporta la el. Pe de altă parte, în contexte de insecuritate socială, cînd „calculul raţional“ al indivizilor pare să dea rateuri perceptibile, recursul la tehnici mai puţin raţionale devine o tentaţie socială obişnuită.

Acestea sînt generalităţi, dacă nu chiar banalităţi, veţi spune. Aşa este, dar sînt valabile şi în acest caz. Cum a intrat însă „unda violetă“ în viaţa noastră? Cum se explică acest fenomen, şi nu „iraţionalul“ în genere?

Mi-ar face şi mie plăcere să am la îndemînă un răspuns complet şi simplu, căci problema ar merita o asemenea analiză. Dar nu am, aşa că mă mulţumesc cu cîteva „ipoteze“ pe care le ofer altora mai competenţi decît mine.

Aş începe cu o premisă culturală care face parte din fondul nostru de societate ţărănească: sîntem o cultură a deochiului. Precizez imediat că „aria culturală“ a deochiului este circum-mediteraneană, adică nu este vorba despre o particularitate ruşinoasă a poporului nostru şi doar a lui! Deochiul este o credinţă străveche, însoţită de practici „patogene“ şi „profilactice“ la fel de vechi. Sursa lor, spun specialiştii, este invidia, deochiul devenind astfel o tehnică de putere pentru a regla inegalităţile trăite: aş vrea să am eu ceea ce posezi tu (bunuri, putere, iubire etc.) sau, dacă acest lucru nu este posibil, mi-aş dori măcar să nu mai ai nici tu nimic din toate acestea: „să moară capra vecinului“ este tot o expresie a culturii deochiului. Iar dacă deochiul reuşeşte, n-ai ce face, eşti ca paralizat şi pierzi tot...

Din acest punct de vedere, plîngerea publică a Mihaelei Geoană poate fi tradusă astfel: ajutor, oameni buni, mi-au deocheat bărbatu’! Şi este normal ca ea să fie aceea care iese la portiţă şi strigă, căci deochiul e o treabă de femei...

Ceea ce este însă mai interesant este metamorfoza postmodernă pe care o suferă deochiul în cazul de faţă. Avem astfel de-a face cu un soi de deochi new age, în care se amestecă, în imaginarul colectiv, elemente disparate de para-psihologie, astrologie, tehnici spirituale asiatice şi cîte şi mai cîte, toate puse în slujba unei agresiuni controlate. Dacă astăzi religia este practicată pe scară largă „à la carte“, fiecare compunîndu-şi un meniu propriu din credinţe disparate, de ce n-ar urma şi superstiţiile aceeaşi cale? În plus, o astfel de scenografie este mult mai impresionantă şi convingătoare decît deja desuetele practici ale deochiului ţărănesc. Faţă de bătrînele mele din Gorj care mai povestesc încă despre cum se face „cu goanga la otrăţel“, Oreste ia înfăţişarea unui expert al timpurilor noastre. Iraţionalitatea se îmbracă astfel într-o haină de raţionalitate ascunsă, la care „ştiinţa normală“ nu a ajuns încă, dar cu care „vizionarii“ sînt deja familiarizaţi.

În fine, deplasarea deochiului în scena politicului – şi cu această nouă scenografie – mai are şi alte funcţii. Pe de o parte, îi de-responsabilizează pe cei învinşi: Mihaela, dragostea mea, they put a spell on me, n-am avut ce-i face! Pe de altă parte, îi ridică deasupra muritorilor de rînd pe învingători: Forţa e cu mine, n-aveţi ce să mai faceţi! Actorii politici devin astfel eroi din Războiul Stelelor, politicul în ansamblul său se desprinde de pămîntul pe care ne mişcăm noi, cu toţii, pentru a deveni o lume misterioasă, de neînţeles şi de neatins de către oamenii de rînd.

Poate că nu totul este chiar atît de iraţional pe cît pare...